Rinichiul Refuzat: Povestea unei fiice care a spus „nu” tatălui ei abuziv

— Aurora, nu mă lăsa să mor! vocea tatălui meu răsuna în salonul alb, cu pereți reci, de la Spitalul Județean din Pitești. Mâinile îi tremurau pe marginea patului, iar ochii lui, altădată atât de aspri, păreau acum doar două pete de frică și disperare. Aveam 30 de ani și, pentru prima dată, simțeam că am puterea să spun „nu”.

Am crescut într-un apartament cu două camere, la etajul patru, în cartierul Trivale. Mama, Mariana, era mereu cu ochii în pământ, iar eu… eu eram copilul care învățase să nu facă zgomot. Tata, Gheorghe, era un om mare la statură și mic la suflet. Îmi amintesc cum venea acasă mirosind a țuică și a tutun, trântind ușa de perete. „Aurora, iar ai spart farfuria? Ești bună de nimic!” urlatul lui răsuna în mintea mea mult după ce se termina bătaia. Mama încerca să mă apere uneori, dar de cele mai multe ori doar plângea în bucătărie.

Anii au trecut și fiecare zi era o luptă pentru supraviețuire. La școală eram premiantă, dar acasă nu conta. Tata nu venea niciodată la serbări, nu mă întreba niciodată dacă sunt bine. Îmi spunea că sunt o povară și că n-ar fi trebuit să mă nasc. Într-o seară, când aveam 14 ani, m-a lovit atât de tare încât am stat trei zile cu ochiul vânăt. Atunci am jurat că într-o zi voi pleca și nu mă voi mai întoarce.

Am reușit să intru la facultate în București. Am plecat fără să mă uit înapoi. Mama mi-a strecurat 200 de lei în buzunar și mi-a șoptit: „Să nu uiți niciodată cine ești cu adevărat.” Am muncit ca ospătăriță ca să-mi plătesc chiria și am terminat Psihologia cu bursă. Viața mea începea să prindă sens. Mi-am făcut prieteni noi, am cunoscut oameni care m-au respectat și m-au învățat ce înseamnă bunătatea.

Dar trecutul nu te lasă niciodată cu adevărat liber. Într-o zi de martie, m-a sunat mama plângând: „Aurora, tatăl tău are nevoie de un transplant de rinichi. E pe lista de așteptare, dar doctorii spun că familia are prioritate.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu-l mai văzusem pe tata de opt ani. Nu-mi lipsise niciodată.

Am mers la spital cu inima grea. Tata era slab, îmbătrânit, aproape de nerecunoscut. Când m-a văzut, a început să plângă. „Aurora, te rog… doar tu poți să mă salvezi.” Am simțit o furie mocnită amestecată cu milă. Unde era omul care mă făcuse să mă simt invizibilă toată copilăria? Acum avea nevoie de mine.

— De ce aș face-o? am întrebat cu voce tremurată.
— Sunt tatăl tău! a urlat el, uitând pentru o clipă cât de bolnav e.
— Ai fost vreodată? Ai fost vreodată un tată pentru mine?

Mama stătea într-un colț al salonului, cu ochii roșii de plâns. „Aurora, știu că ți-a greșit… dar e tot tatăl tău.”

Am plecat fără să spun nimic. Zile întregi n-am dormit. Prietena mea cea mai bună, Ioana, m-a ținut în brațe când am izbucnit în plâns: „Dacă îl las să moară… ce fel de om sunt?”

— Aurora, nu ești responsabilă pentru suferința lui. El a ales cum să fie părinte.

Am mers la consiliere psihologică. Am vorbit despre traumele mele, despre frica ce încă mă bântuia noaptea. Am realizat că nu pot să-mi sacrific sănătatea pentru cineva care mi-a distrus copilăria.

Când m-am întors la spital, tata era mai slab ca niciodată.
— Ai venit să-mi spui că mă salvezi?
— Nu pot să fac asta, i-am spus privind în podea.
— Ești o nerecunoscătoare! a urlat el cu ultimele puteri.

Am ieșit din salon tremurând toată. Mama m-a urmat pe hol.
— Aurora… poate că nu poți ierta acum, dar într-o zi…
— Nu e vorba despre iertare, mamă. E vorba despre mine. Despre viața mea.

Tata a murit două luni mai târziu. Nu am fost la înmormântare. Am plâns pentru copilul din mine care nu primise niciodată dragoste.

Astăzi sunt psiholog și ajut alți oameni să-și vindece rănile din familie. Încerc să nu port povara vinovăției. Dar uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare există iertare fără sacrificiu? Voi ce ați fi făcut în locul meu?