Casa care nu-mi aparține: Povestea unei vieți între ziduri străine

— Nu uita, Maria, casa asta nu e a ta. Ești aici cât timp ai grijă de mama, atât. După… vedem noi.

Cuvintele mătușii mele, Ileana, mi-au răsunat în minte ca un ecou amar în ziua în care am trecut pentru prima dată pragul casei din satul bunicilor. Aveam douăzeci și șase de ani, un copil mic de mână și o valiză cu hainele noastre cele mai bune. Soțul meu, Lucian, tăcea cu privirea pierdută în podeaua scorojită. Ne mutasem aici după ce am pierdut apartamentul din oraș, sufocați de datorii și promisiuni deșarte.

Casa era bătrânească, cu pereți groși de lut și ferestre mici, dar pentru mine era o speranță. Mama lui Lucian, tanti Florica, ne-a primit cu brațele deschise, dar mereu cu o umbră de teamă în ochi. Știa că nu-i va fi ușor să împartă spațiul cu noi, dar nici nu voia să rămână singură. În fiecare dimineață îi pregăteam ceaiul și îi aduceam pastilele, iar seara îi ascultam poveștile despre vremurile când satul era plin de copii și râsete.

Dar liniștea nu a durat mult. Într-o seară, după ce am culcat-o pe fetița mea, Ana, l-am auzit pe Lucian vorbind la telefon cu sora lui, Camelia.

— Nu-i lăsa să se obișnuiască prea tare acolo, îi spunea ea. Casa e a noastră, nu a lor. Să nu uite asta.

M-am simțit ca o intrusă în propria viață. Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem acceptând oferta mătușii Ileana. Fiecare zi era o luptă între recunoștință și umilință. Îmi făceam treburile prin casă cu grijă să nu deranjez pe nimeni, să nu las vreo urmă care să pară prea „definitivă”. Nu puneam poze pe pereți, nu schimbam nimic din loc fără să întreb.

Într-o duminică, la masă, Camelia a venit în vizită. S-a uitat la mine cu răceală și a spus:

— Maria, ai grijă să nu te atașezi prea tare de casa asta. După ce mama nu va mai fi… fiecare merge pe drumul lui.

Am simțit cum mi se strânge inima. Ana s-a uitat la mine speriată. Am zâmbit forțat și am schimbat subiectul, dar în noaptea aceea n-am putut dormi. M-am întors pe toate părțile gândindu-mă la viitorul nostru. Unde vom merge? Ce vom face dacă ne vor da afară?

Lucian încerca să mă liniștească:

— Nu te stresa, Maria. Vedem noi atunci. Poate se răzgândesc.

Dar eu știam că nu e așa simplu. În sat toată lumea știa povestea noastră și fiecare avea o părere. Unii spuneau că suntem norocoși că avem unde sta, alții că suntem fraieri că muncim pentru o casă care nu va fi niciodată a noastră.

Anii au trecut și tanti Florica s-a stins într-o iarnă grea. Am plâns-o ca pe propria mea mamă. În ziua înmormântării, Camelia și-a făcut apariția cu acte și notari.

— Trebuie să eliberăm casa pentru vânzare, a spus ea sec. Avem nevoie de bani.

Lucian a încercat să negocieze:

— Camelia, lasă-ne măcar până la vară să găsim ceva…

— Nu e problema mea! a răspuns ea tăios. Ați știut de la început condițiile.

Am simțit cum totul se prăbușește peste mine. Ana plângea că nu vrea să plece din camera ei cu jucării lipite pe perete. Eu nu aveam unde să mergem. Am încercat să vorbesc cu Ileana:

— Te rog, ajută-ne! Nu avem unde merge…

Ea a dat din umeri:

— Maria, eu am făcut ce am putut. Casa nu e a mea. Dacă ar fi după mine…

În zilele următoare am umblat din poartă-n poartă prin sat să caut o chirie ieftină sau măcar o cameră unde să ne adăpostim până găsim ceva stabil. Oamenii mă priveau cu milă sau cu suspiciune.

— Așa-i când trăiești pe mila altora, mi-a spus o vecină bătrână.

Am simțit rușinea ca pe o povară grea pe umeri. Lucian s-a închis în el și a început să bea mai des. Certurile dintre noi au devenit tot mai dese.

— Dacă ai fi avut tu părinți cu casă la oraș… poate n-am fi ajuns aici! mi-a strigat într-o seară.

M-am prăbușit pe podea plângând. Nu era vina mea că viața ne-a adus aici. Dar nici nu puteam schimba trecutul.

În cele din urmă am găsit o cameră mică la marginea satului, într-o casă dărăpănată unde chiria era cât jumătate din salariul meu de vânzătoare la magazinul din centru. Ne-am mutat cu puținele lucruri pe care le aveam și am încercat să o iau de la capăt.

Ana m-a întrebat într-o seară:

— Mami, de ce nu avem și noi o casă a noastră?

Nu am știut ce să-i răspund fără să-i frâng inima.

Acum stau pe marginea patului și mă uit la ea cum doarme liniștită. Mă întreb dacă vreodată voi putea spune cu adevărat că am un cămin al meu sau dacă voi fi mereu un musafir în viața altora.

Oare câți dintre noi trăim între ziduri străine, visând la un loc pe care să-l numim „acasă”? Ce înseamnă cu adevărat să ai un cămin? Voi ce ați face în locul meu?