O nouă viață între pereți mai mici

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem amâna.

Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am uitat la ea peste ceașcă, încercând să-mi ascund neliniștea. Știam ce urmează. De câteva luni, privirile ei se opreau tot mai des asupra pereților scorojiți, asupra mobilei vechi, asupra fotografiilor cu tata, care nu mai e printre noi de șapte ani.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, prefăcându-mă că nu bănuiesc nimic.

Irina a oftat și a tras scaunul mai aproape.

— Sorina, nu mai are rost să te agăți de casa asta. E prea mare pentru tine. Cheltuielile cresc, tu ești tot mai obosită… Și eu și Vlad avem nevoie de ajutor cu avansul pentru apartamentul nostru. Dacă ai vinde casa, ai putea să-ți iei un apartament drăguț, la bloc, aproape de noi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Casa asta nu era doar niște ziduri. Erau râsetele copiilor mei când erau mici, era mirosul cozonacului de Crăciun, era vocea lui Doru, soțul meu, care mă striga din grădină. Cum să renunț la toate astea?

— Nu e atât de simplu, Irina. Tu vezi doar partea practică. Dar aici e viața mea…

— Mamă, nu vreau să te rănesc. Dar gândește-te: tu stai singură într-o casă cu patru camere. Plătești facturi uriașe. Te plângi mereu că nu mai poți să faci curat sau să îngrijești grădina. Nu ți-ar fi mai bine într-un loc mai mic?

Am tăcut. Avea dreptate. În fiecare seară mă uitam la camera goală a lui Radu, băiatul meu plecat în Germania, și mă întrebam dacă o să-l mai văd vreodată acasă. În fiecare dimineață mă durea spatele după ce udam florile din curte. Dar să vând? Să dau totul pe mâna unor străini?

— Și dacă nu vreau? am întrebat încet.

Irina s-a ridicat brusc.

— Atunci o să ne descurcăm cum putem. Dar să știi că nu e corect față de noi. Nici față de tine.

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu gândurile mele și cu tăcerea apăsătoare a casei.

În zilele următoare, discuția s-a repetat ca un refren trist. Vlad, ginerele meu, a venit cu cifre și calcule: cât valorează casa, cât ar costa un apartament nou, cât ar rămâne pentru avansul lor. Irina încerca să mă convingă cu vorbe dulci: „O să fim aproape una de alta”, „O să ai grijă de nepoți”, „Nu o să te mai chinui cu treburile”.

Dar nimeni nu vorbea despre golul din sufletul meu.

Într-o noapte, am visat că Doru mă striga din grădină. M-am trezit plângând și m-am dus la fereastră. Priveam copacul pe care l-am plantat împreună când ne-am mutat aici. Era bătrân și scorburos, dar încă înflorea primăvara.

A doua zi am decis să vorbesc cu Radu pe Skype.

— Mamă, eu nu pot veni acasă prea curând… Dar dacă tu simți că trebuie să rămâi acolo, fă-o! Nu te lăsa presată de nimeni.

— Dar dacă au dreptate? Dacă mă încăpățânez doar pentru că mi-e frică?

Radu a zâmbit trist.

— Poate că da… Dar poate că ai nevoie doar de timp ca să te obișnuiești cu ideea.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine și casa mea. Am început să privesc altfel fiecare colț: raftul cu cărți prăfuite, peretele unde încă se vede urma unui desen făcut de Irina când avea cinci ani, masa din bucătărie unde Doru citea ziarul în fiecare dimineață.

Am început să fac ordine prin lucruri. Am găsit scrisori vechi, jucării uitate, haine care nu-mi mai veneau de ani buni. Fiecare obiect era o rană deschisă.

Într-o zi, Irina a venit cu un agent imobiliar. S-au plimbat prin casă ca niște străini. Agentul făcea poze și nota ceva într-un carnețel.

— E o casă frumoasă… Dar are nevoie de renovare serioasă. Prețul va fi mai mic decât sperați.

Irina s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Mamă…

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit în grădină și m-am așezat pe banca veche. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru copiii mei: nopțile nedormite când erau bolnavi, banii strânși cu greu pentru excursiile lor, certurile cu Doru despre viitorul lor…

Poate că era timpul să le dau ceva înapoi.

După două luni de vizionări și negocieri chinuitoare, casa s-a vândut unei familii tinere cu doi copii mici. În ziua mutării am plâns ca un copil. Irina m-a îmbrățișat strâns.

— O să fie bine, mamă! O să vezi!

M-am mutat într-un apartament micuț la etajul trei al unui bloc nou. Primele zile au fost cumplite: pereții albi mi se păreau reci și goi, vecinii erau tăcuți și grăbiți, iar liniștea era apăsătoare.

Dar încet-încet am început să descopăr avantajele: nu mai trebuia să urc scări abrupte sau să curăț zeci de geamuri; piața era aproape; Irina venea des cu nepoții; Vlad mă ajuta la cumpărături; Radu mă suna mai des ca înainte.

Uneori mă uit pe geam și mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că viața e despre a lăsa în urmă ceea ce iubești ca să faci loc pentru altceva… sau poate că e doar o formă de supraviețuire.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E corect să renunți la trecut pentru viitorul copiilor tăi? Sau ar trebui să ne agățăm cu dinții de ceea ce ne definește?