O propunere neașteptată într-o noapte de vară

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ilinca! Vocea mamei răsună ca un tunet în bucătăria mică, unde aburii de la ceaiul de tei se amestecă cu tensiunea din aer. Mă uit la ea, cu ochii înlăcrimați, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Dar cum să-i explic că, într-o singură noapte, viața mea s-a dat peste cap?

Totul a început într-o vineri seară, când am acceptat invitația Laurei la o petrecere improvizată la Costin, un coleg de la facultate. Nu aveam chef, dar simțeam că trebuie să ies din rutina sufocantă a zilelor petrecute între bibliotecă și jobul part-time la librărie. Am ajuns acolo pe la zece, iar muzica răsuna atât de tare încât simțeam cum îmi vibrează pieptul. Printre fețe cunoscute și necunoscute, l-am remarcat pe Vlad — un tip brunet, cu ochi verzi și zâmbet ironic — care părea să nu se potrivească deloc cu atmosfera gălăgioasă.

— Vrei ceva de băut? m-a întrebat el, apropiindu-se cu două pahare de vin.

Am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Am început să vorbim despre filme vechi, despre cât de mult urâm ipocrizia oamenilor și cât de greu e să-ți găsești locul într-un oraș ca Bucureștiul. M-am simțit ascultată, văzută. După câteva ore și prea multe pahare de vin, am ieșit pe balcon să luăm aer. Acolo, printre fumul de țigară și luminile orașului, Vlad m-a privit direct în ochi și mi-a spus:

— Ilinca, știu că pare nebunesc, dar simt că te cunosc de o viață. Vrei să fii soția mea?

Am râs. Am crezut că glumește. Dar el era serios. M-a luat de mână și mi-a spus că viața e prea scurtă pentru ezitări și că uneori trebuie să riști totul pentru a fi fericit. Sub influența vinului și a sentimentului că cineva mă vede cu adevărat, am spus „da”.

A doua zi dimineață, m-am trezit în apartamentul lui Vlad, cu capul greu și inima strânsă. Pe noptieră era un bilet: „Te aștept la cafea în bucătărie. Al tău viitor soț.” Am coborât nesigură pe mine și l-am găsit zâmbind larg, ca și cum totul ar fi fost perfect normal.

— Bună dimineața, logodnica mea! a spus el vesel.

Am încercat să râd, dar simțeam cum realitatea mă lovește din plin. Nu știam nimic despre el — unde lucrează, ce familie are, ce vise ascunde. Totul părea ireal.

Câteva zile mai târziu, am decis să-i spun mamei. A izbucnit într-o criză de nervi cum nu mai văzusem niciodată.

— Cum poți să fii atât de iresponsabilă? Nici nu-l cunoști! Ce-o să spună lumea? Ce-o să spună tata?

Tata a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Ilinca, nu vreau să-ți frâng aripile, dar te rog să te gândești bine. Căsătoria nu e o joacă.

M-am simțit prinsă între două lumi: una în care voiam să fiu liberă și să-mi urmez inima, alta în care responsabilitatea și tradițiile apăsau greu pe umerii mei. Vlad insista să ne vedem zilnic, să facem planuri pentru nuntă. Îmi trimitea mesaje lungi despre cum va arăta viața noastră împreună.

Dar pe măsură ce zilele treceau, am început să văd fisuri în povestea lui perfectă. Era gelos când ieșeam cu prietenele mele. Se enerva dacă nu răspundeam imediat la telefon. Într-o seară, după ce am refuzat să merg cu el la o cină cu niște prieteni de-ai lui pentru că aveam un examen important a doua zi, a ridicat tonul:

— Dacă nu poți fi acolo pentru mine acum, cum o să fie când vom fi căsătoriți?

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Am început să mă întreb cine este cu adevărat Vlad și dacă nu cumva am confundat nevoia mea de afecțiune cu iubirea adevărată.

Prietenii mei au încercat să mă tragă de mânecă.

— Ilinca, nu vezi că te izolează? Nu e normal să-ți controleze fiecare pas! mi-a spus Laura într-o seară.

Dar eu mă încăpățânam să cred că totul va fi bine. Că poate sunt eu prea speriată de schimbare.

Într-o zi, am primit un telefon de la mama lui Vlad. Vocea ei era rece:

— Dragă Ilinca, sper că știi în ce te bagi. Vlad nu e ușor de iubit. Are momente când devine… alt om.

Atunci am simțit că totul se prăbușește în jurul meu. Am început să caut răspunsuri în mine însămi: De ce am acceptat? Ce caut eu lângă un om pe care nu-l cunosc?

Am decis să pun punct înainte să fie prea târziu. I-am spus lui Vlad că nu pot merge mai departe. A fost furios, a spart o cană pe podea și a plecat trântind ușa.

Au trecut luni până am reușit să-mi recapăt liniștea. Familia mea m-a primit înapoi cu brațele deschise, dar privirile lor spuneau totul: „Ți-am spus noi.”

Acum privesc în urmă cu regret și cu recunoștință pentru lecția dureroasă pe care am primit-o. Am învățat că uneori impulsivitatea poate costa scump și că trebuie să cunoști cu adevărat un om înainte să-i dai inima ta.

Mă întreb adesea: Oare câți dintre noi confundăm nevoia de iubire cu iubirea însăși? Și cât suntem dispuși să riscăm pentru o iluzie?