Între Dragoste și Limite: Povestea Evei și a Familiei Sale

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Irinei răsună în telefon, spartă de plâns. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. — Ce s-a întâmplat, fata mea? — întreb, deși știu deja răspunsul. De luni bune, Irina și Cristian se ceartă aproape zilnic. El vine târziu acasă, obosit și iritat, iar ea se simte tot mai singură cu Ariana, fetița lor de cinci ani.

— Vrem să ne mutăm la tine o vreme… Toți trei. Nu mai rezist aici, nu mai am bani nici de pâine! — vocea ei e o rugăminte disperată.

Simt cum mi se strânge stomacul. Îmi iubesc fiica și pe Ariana aș lua-o în brațe oricând, dar gândul la Cristian mă face să tremur. Ultima dată când au stat la mine, casa s-a transformat într-un câmp de bătălie: uși trântite, reproșuri aruncate peste masă, nopți nedormite. Cristian nu știe să respecte spațiul altuia. Își lasă hainele peste tot, nu ajută cu nimic și nici nu aduce bani în casă. Ba chiar mi-a cerut bani împrumut de câteva ori, fără să-i dea vreodată înapoi.

— Irina, ascultă-mă bine — îi spun încet, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremură — pe tine și pe Ariana vă primesc oricând. Dar pe Cristian… nu pot. Nu mai pot trece prin ce am trecut.

Urmează o tăcere grea. O aud cum își suflă nasul. — Mamă… dacă nu-l iei și pe el, unde să meargă? E tatăl Arianei…

— Știu că e tatăl ei, dar e și bărbat în toată firea! Să-și găsească o soluție! Eu nu mai pot trăi cu el sub același acoperiș.

Închid telefonul cu inima frântă. Mă simt vinovată. Oare sunt o mamă rea? Oare ar trebui să-mi calc pe suflet pentru liniștea Irinei? Dar îmi amintesc nopțile în care plângeam în pernă după ce îi auzeam certându-se la bucătărie, cum Ariana venea la mine în cameră speriată: „Buni, iar țipă mami și tati…”

A doua zi dimineață, Irina apare la ușă cu ochii umflați de plâns și cu Ariana de mână. — Am venit… — șoptește ea. Nu e nici urmă de Cristian.

— Unde e tati? — întreabă Ariana cu voce subțire.

Irina se apleacă la nivelul ei: — Tati are treabă la serviciu, iubita mea. O să vină să te vadă.

O iau pe Ariana în brațe și simt cum se lipește de mine ca un pui speriat. În acea clipă știu că am făcut ce trebuie. Dar Irina nu vorbește cu mine toată ziua. Se închide în camera ei și plânge în pernă.

Seara, primesc un mesaj de la Cristian: „Nu-ți e rușine să-mi iei familia? Ce fel de mamă ești?”

Mâinile îmi tremură pe telefon. Îi răspund scurt: „Familia ta are nevoie de liniște. Când vei putea oferi asta, vei fi binevenit.”

Trec zilele greu. Irina e tot mai retrasă, iar Ariana începe să doarmă cu mine în pat. Într-o seară, când îi citesc povestea preferată, mă întreabă: — Buni, de ce nu vine tati aici?

Îmi mușc buza să nu plâng. — Pentru că buni vrea ca tu să fii liniștită aici. Tati te iubește mult, dar uneori oamenii mari trebuie să stea puțin separați ca să-și dea seama ce e important.

Ariana oftează și se lipește mai tare de mine.

Într-o duminică dimineață, Irina explodează: — Tu niciodată nu l-ai suportat pe Cristian! Mereu ai avut ceva cu el! Poate dacă ai fi fost altfel cu el… poate n-ar fi ajuns așa!

Mă uit la ea cu lacrimi în ochi: — Irina, am încercat tot ce am putut. Dar nu pot să-mi sacrific liniștea pentru cineva care nu respectă casa asta! Tu ai uitat cum era când stăteați aici? Ai uitat cum plângea Ariana?

Irina izbucnește în plâns: — Nu știu ce să fac! Mi-e frică să fiu singură… Mi-e frică pentru Ariana…

O iau în brațe și simt cât de fragilă e. E tot copilul meu, chiar dacă are 28 de ani.

În zilele următoare încercăm să găsim soluții. Irina merge la consiliere la centru social din cartier; eu o ajut cu Ariana cât pot. Cristian vine uneori s-o vadă pe fetiță în parc, dar nu urcă la noi.

Vecinele mă judecă: „Cum să nu-l primești pe ginerele tău? Așa ceva nu se face!” Dar eu știu că dacă îl primeam iar, totul s-ar fi repetat.

Într-o seară târzie, după ce adoarme Ariana, stau pe balcon cu o cană de ceai și mă uit la luminile orașului. Mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că am fost prea dură… sau poate că abia acum am avut curajul să pun o limită sănătoasă pentru toți.

Oare câte mame din România trec prin asta? Oare câte femei își sacrifică liniștea pentru a-și salva copiii mari? Și unde e granița între iubire și sacrificiu fără sens?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că uneori trebuie să spui „nu” ca să poți spune „da” vieții tale.