Între două lumi: când mama mea a venit să locuiască cu noi

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsună în bucătărie, spartă de nervi și oboseală. Era trecut de ora zece seara, iar mama încă mai spăla vasele, bombănind încet despre cum nu știm să ținem casa curată.

M-am oprit în prag, cu fetița noastră, Ilinca, adormită pe umăr. Simțeam cum mă strânge pieptul. Vlad mă privea cu ochii roșii, iar mama, fără să se întoarcă, a zis:

— Lasă-l, dragă, că nu știe ce vorbește. Bărbații nu înțeleg niciodată cât e de greu să crești un copil.

M-am simțit prinsă la mijloc, ca o frânghie trasă de două forțe opuse. Am lăsat-o pe Ilinca în pătuț și m-am întors în bucătărie. Vlad ieșise deja pe balcon, trântind ușa. Mama s-a uitat la mine cu o privire care spunea totul: „Ți-am zis eu că nu e bărbatul potrivit.”

Așa începe fiecare seară de când mama s-a mutat la noi. Inițial, am crezut că va fi ușor. După ce am născut, eram epuizată, iar Vlad lucra mult. Mama s-a oferit să vină din Bacău la București „să ne ajute”. Am acceptat cu inima strânsă, dar și cu speranță. Cine nu-și dorește ajutor când are un copil mic?

Primele zile au fost ca o gură de aer proaspăt. Mama gătea, făcea curat, mă lăsa să dorm câteva ore în plus. Dar repede au apărut primele scântei. Vlad nu suporta să fie corectat la fiecare pas: „Nu ține așa copilul!”, „Nu pune atâta sare!”, „Nu vezi că ai uitat să calci cămașa?”

Într-o seară, după ce Ilinca plânsese ore întregi din cauza colicilor, Vlad a izbucnit:

— Ana, nu mai rezist! Parcă nu mai e casa noastră! Parcă suntem chiriași la maică-ta!

Am încercat să-l liniștesc, dar nu puteam să-i dau dreptate. Mama era mereu acolo: în bucătărie, în sufragerie, chiar și când voiam să stau singură pe balcon. Nu aveam niciun moment doar pentru noi doi.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la mine în timp ce mama era la biserică:

— Ana, trebuie să vorbim serios. Ori găsim o soluție, ori eu mă mut o vreme la ai mei.

Am simțit că mă prăbușesc. Cum să aleg între soțul meu și mama care mi-a dat viață? Cum să-i spun mamei că prezența ei ne sufocă?

Seara aceea a fost un coșmar. Mama a venit acasă și a găsit-o pe Ilinca plângând. M-a certat că nu știu să fiu mamă:

— Pe vremea mea nu exista atâta plâns! Tu nu știi să o liniștești! Dacă n-aș fi eu aici…

Am izbucnit în plâns:

— Mamă, te rog! Nu mai pot! Simt că mă sufoc!

A tăcut preț de câteva secunde, apoi a început să plângă și ea:

— Pentru asta am venit la București? Să fiu o povară?

Vlad a intrat în cameră și a spus răspicat:

— Doamnă Maria, vă mulțumim pentru tot ce faceți, dar avem nevoie de spațiul nostru. Poate ar fi bine să vă întoarceți acasă o vreme.

Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi trădat toată dragostea de-o viață. A doua zi dimineață și-a făcut bagajele fără un cuvânt.

Casa era din nou liniștită. Dar liniștea asta era apăsătoare. Ilinca părea mai calmă, Vlad era mai relaxat, dar eu mă simțeam vinovată. O sunam pe mama zilnic, dar conversațiile erau scurte și reci.

După două săptămâni, am primit un mesaj de la ea: „Sper că sunteți bine. Să nu uiți niciodată că am făcut totul din dragoste.”

Am plâns ore întregi. M-am întrebat dacă am făcut bine. Dacă sacrificiul mamei merita răsplătit cu singurătate? Dacă familia mea mică e mai importantă decât legătura cu cea care m-a crescut?

Acum, după luni de zile, încă încerc să găsesc echilibrul. Încerc să fiu mamă bună pentru Ilinca și soție pentru Vlad, dar și fiică pentru mama mea.

Mă întreb adesea: oare există vreo cale prin care să nu pierzi pe nimeni atunci când trebuie să alegi între generații? Sau sacrificiul e inevitabil? Voi ce ați fi făcut în locul meu?