De ce ar trebui să-mi pese cum arăt? Povestea Anei și lupta cu standardele frumuseții

— Mamă, tu chiar nu vrei să faci nimic cu ridurile astea? Mă întreabă Mara, fiica mea de 22 de ani, în timp ce mă privesc în oglinda din hol. Tocmai mă pregăteam să ies la piață, cu părul prins neglijent și fără niciun strop de machiaj. Mă opresc, cu mâna pe clanță, și simt cum mi se strânge stomacul. Nu e prima dată când aud astfel de remarci, dar azi parcă doare mai tare.

— Mara, nu cred că ridurile mele sunt o problemă, îi răspund încet, încercând să-mi ascund vocea tremurândă. Dar ea deja își dă ochii peste cap și dispare în camera ei, lăsându-mă singură cu gândurile mele.

Mă numesc Ana Dumitrescu, am 48 de ani și trăiesc în București. Sunt profesoară de limba română la un liceu din cartierul nostru. Viața mea nu a fost niciodată ușoară, dar nici nu m-am plâns prea mult. Am crescut într-o familie modestă din Ploiești, unde mama îmi spunea mereu că frumusețea trece, dar cartea rămâne. Poate de aceea am pus mereu accent pe educație și nu pe aspectul fizic.

Totuși, nu pot să nu observ cum lumea din jurul meu s-a schimbat. În fiecare zi, la școală, văd eleve machiate ca pentru o prezentare de modă, colege care își fac injecții cu botox și prietene care nu ies din casă fără să-și aranjeze părul la salon. Pe rețelele sociale, totul pare perfect: femei de vârsta mea cu ten neted, fără nicio urmă a anilor trăiți. Mă simt ca o ciudățenie când postez o poză fără filtre și primesc comentarii răutăcioase sau sfaturi nesolicitate despre creme minune.

În seara aceea, după discuția cu Mara, m-am așezat pe canapea și am început să răsfoiesc poze vechi. Într-una dintre ele eram tânără, cu părul lung și ochii plini de speranță. Lângă mine era soțul meu, Radu, care acum nu mai e. L-am pierdut acum șapte ani într-un accident stupid de mașină. De atunci, am rămas doar eu și Mara. Am încercat să fiu mamă și tată pentru ea, să-i ofer tot ce am putut. Poate că am uitat de mine în tot acest timp.

A doua zi dimineață, la școală, colega mea Simona mă trage deoparte în cancelarie.

— Ana, ai văzut ce a postat Mara pe Instagram?

Ridic din umeri, neînțelegând.

— A pus o poză cu tine și un text… ceva de genul „De ce refuză mama să aibă grijă de ea?” S-au strâns deja zeci de comentarii.

Simt cum mi se taie respirația. Scot telefonul și văd poza: eu, surprinsă într-un moment banal, cu ridurile mele la vedere. Sub ea, Mara scrisese: „O iubesc pe mama mea, dar nu înțeleg de ce nu vrea să arate mai bine. De ce femeile trecute de 40 de ani renunță la ele?”

Comentariile curg: unele fete îi dau dreptate Marei, altele mă apără. Un băiat scrie: „Las-o să fie cum vrea ea!” O altă fată: „Și mama mea e la fel… parcă nu-i mai pasă.”

Simt furie și rușine în același timp. Cum a putut Mara să mă expună așa? Seara, când ajung acasă, o găsesc pe Mara în bucătărie.

— De ce ai făcut asta? o întreb direct.

— Mamă, nu voiam să te jignesc! Dar toată lumea are grijă de ea… tu pari că te-ai resemnat! Nu vreau să fii ca bunica, care s-a lăsat pe ea după ce a murit bunicul!

— Mara, frumusețea nu e totul! Am muncit toată viața pentru tine, pentru noi… Nu am avut timp sau bani pentru creme scumpe! Și nici nu cred că trebuie să mă schimb doar ca să plac altora!

— Dar tu nu vezi cum te privesc oamenii? La școală râd copiii de tine! Nu vreau să fii subiect de glume!

Mara plânge. O iau în brațe și simt cât e de fragilă. Înțeleg că presiunea asta nu vine doar din capul ei — e peste tot: la televizor, pe internet, între prieteni.

În acea noapte nu pot dormi. Mă gândesc la toate femeile ca mine: mame singure care abia au timp să respire, femei care au trecut prin pierderi grele și care poartă pe chip urmele vieții lor. De ce trebuie să ne ascundem? De ce trebuie să ne fie rușine?

A doua zi scriu un text lung pe Facebook:

„Sunt Ana Dumitrescu și am 48 de ani. Am riduri pentru că am râs mult și am plâns destul. Nu port machiaj pentru că prefer să fiu sinceră cu mine însămi. Nu cred că trebuie să ne fie rușine cu vârsta noastră sau cu felul în care arătăm. Fiecare rid spune o poveste — despre iubire, pierdere, curaj și supraviețuire.”

Postarea devine virală peste noapte. Primesc sute de mesaje: femei care îmi mulțumesc că am avut curajul să spun asta; bărbați care își amintesc de mamele lor; tineri care spun că vor încerca să-și privească părinții altfel.

Mara vine la mine după câteva zile.

— Mamă… îmi pare rău. N-am vrut să te rănesc. Am realizat cât de mult contează ceea ce ai scris… Poate că ar trebui să învățăm una de la alta.

O strâng în brațe și simt că s-a rupt ceva între noi — dar poate că tocmai asta era nevoie ca să ne apropiem din nou.

Mă uit la chipul meu în oglindă și zâmbesc. Ridurile mele sunt acolo — dar nu mă mai deranjează.

Oare când vom reuși să ne acceptăm cu adevărat unii pe alții? Cât timp vom mai lăsa standardele impuse de alții să ne dicteze fericirea?