Nunta la apus: Povestea Anei și a lui Vlad

— Ana, nu poți să faci asta! Nu vezi că toată lumea o să se uite la tine? Ce fel de mireasă ești tu în scaun cu rotile? vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit din aranjat florile pentru buchet și am simțit cum inima mi se strânge. Era a treia oară în acea săptămână când încerca să mă convingă să renunț la nuntă.

— Mamă, Vlad mă iubește așa cum sunt. Nu contează dacă merg sau nu pe propriile picioare. Contează că suntem împreună, am spus încercând să-mi țin vocea fermă, deși lacrimile îmi ardeau ochii.

Accidentul s-a întâmplat acum doi ani, pe drumul spre mare. Un șofer beat a intrat pe contrasens și tot ce am mai ținut minte a fost zgomotul metalului contorsionat și țipetele Anei, sora mea mai mică. Ea a scăpat doar cu câteva zgârieturi. Eu… eu am rămas fără picioare. Sau cel puțin așa simțeam atunci: că viața mea s-a oprit acolo, pe asfaltul încins.

Primele luni au fost un coșmar. Tata nu vorbea cu mine decât despre vreme sau despre ce mai e de făcut prin curte. Mama plângea pe ascuns și mă privea ca pe o povară. Prietenii au dispărut rând pe rând, iar Vlad… Vlad a rămas. În fiecare zi venea cu o floare, cu o glumă proastă sau cu o poveste nouă despre colegii lui de la serviciu. M-a învățat să râd din nou, să mă uit în oglindă fără să-mi fie rușine.

Când mi-a cerut mâna, într-o seară ploioasă de octombrie, am crezut că glumește. Cine ar vrea să-și lege viața de cineva ca mine? Dar el m-a privit drept în ochi și mi-a spus:

— Ana, tu ești tot ce mi-am dorit vreodată. Nu-mi pasă de scaunul ăsta. Îmi pasă de tine.

Așa am ajuns aici, în fața unei nunți care părea imposibilă. Mama încă spera că mă voi răzgândi. Tata nu spunea nimic, dar îl vedeam cum oftează adânc de fiecare dată când treceam pe lângă el. Sora mea era singura care mă susținea cu adevărat:

— Ana, dacă tu vrei asta, eu sunt lângă tine! Și dacă cineva are ceva de comentat la nuntă, îi dau eu afară!

Ziua nunții a venit cu soare și emoții cât pentru o viață întreagă. Am ales să facem ceremonia pe malul Dunării, la apus. Vlad a insistat să fie ceva simplu, doar cu oamenii care contează cu adevărat. Rochia mea era alb-ivorie, lungă până peste roțile scaunului, iar buchetul era făcut din flori de câmp culese chiar de sora mea.

Când am ajuns la locul ceremoniei, am simțit privirile tuturor: unele pline de milă, altele de curiozitate sau chiar dezaprobare. Dar Vlad m-a luat de mână și mi-a șoptit:

— Uită-te la mine. Doar la mine.

Preotul a început slujba, iar eu simțeam cum fiecare cuvânt mă apasă și mă eliberează în același timp. Mama plângea în tăcere lângă tata, care își frângea mâinile nervos. La un moment dat, când preotul a întrebat dacă cineva are ceva împotriva acestei căsătorii, am simțit cum toată lumea ține respirația. Nimeni nu a spus nimic. Sora mea mi-a făcut cu ochiul și am zâmbit pentru prima dată cu adevărat în acea zi.

După ceremonie, am dansat primul dans pe roți. Vlad s-a aplecat spre mine și mi-a șoptit la ureche:

— Pentru mine ești cea mai frumoasă mireasă din lume.

Seara s-a terminat cu râsete, lacrimi și promisiuni. Mama s-a apropiat de mine înainte să plecăm:

— Ana… îmi pare rău că am fost atât de dură cu tine. Mi-a fost frică pentru tine, nu împotriva ta.

Am îmbrățișat-o strâns și i-am spus:

— Știu, mamă. Dar trebuie să mă lași să fiu fericită în felul meu.

Acum, când scriu aceste rânduri privind apusul peste Dunăre din balconul apartamentului nostru mic din Galați, mă gândesc cât de mult s-a schimbat viața mea într-un timp atât de scurt. Am pierdut multe, dar am câștigat ceva ce nu credeam că voi avea vreodată: curajul de a fi eu însămi și dragostea necondiționată a unui om care m-a ales exact așa cum sunt.

Oare câți dintre noi avem curajul să iubim fără bariere? Să ne acceptăm pe noi și pe ceilalți chiar și atunci când viața ne dărâmă toate planurile? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?