Între rădăcini și iarbă: Povestea unei grădini care ne-a despărțit

— De ce te chinui atâta, Maria? Hai să punem gazon, să stăm la soare cu o bere rece, ca toți oamenii normali!
Radu stătea rezemat de gard, cu mâinile în buzunare, privindu-mă cum mă lupt cu buruienile din jurul tufelor de roșii. Era a treia oară săptămâna asta când aducea vorba. M-am oprit din săpat, cu spatele transpirat lipit de tricou și mâinile pline de pământ. M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge inima.

— Pentru că așa am crescut, Radu. Pentru că bunica mea a murit cu mâinile în pământul ăsta și mama la fel. Pentru că roșiile astea au gust de copilărie, nu de plastic ca alea din supermarket.

A oftat și a dat din cap a lehamite. — Ești încăpățânată, Maria. Toată lumea are gazon acum. Nici vecinii nu mai pun cartofi. Doar tu te încăpățânezi să tragi de tine ca la sapă pe vremea lui Ceaușescu.

M-am simțit umilită. Nu era prima dată când mă făcea să mă simt de parcă tot ce fac e inutil. Dar nu puteam renunța. Grădina era singurul lucru care mă făcea să simt că am rădăcini, că nu m-am pierdut cu totul în iureșul vieții moderne.

În acea seară, după ce am terminat de udat, m-am așezat pe banca veche din curte și am privit casa. Casa noastră, moștenită de la părinții mei, cu acoperișul scorojit și obloanele albastre. Mi-am amintit cum mama mă trimitea să culeg pătrunjel pentru ciorbă și cum râdeam împreună când găseam morcovi strâmbi. Acum, copiii mei nu voiau să audă de grădină. „E plictisitor”, spunea Ilinca, fata cea mare. „Mai bine mă joc pe tabletă.”

Într-o zi, am găsit-o pe Ilinca stând pe gazonul din față, cu ochii lipiți de ecran. Am încercat să o conving să vină cu mine la cules de fasole:

— Hai cu mine, poate găsim un arici sau un gândac interesant!
— Nu vreau, mami. E cald și murdar.

M-am simțit singură ca niciodată. Parcă eram singura care mai credea că pământul are ceva de spus. Seara, la cină, Radu a reluat discuția:

— Maria, gândește-te: dacă punem gazon, nu mai trebuie să te chinui. Avem timp să ieșim la plimbare sau să mergem la munte în weekenduri.

Am izbucnit:
— Și ce facem cu grădina? Cu merele din livadă? Cu prunele pentru magiun?
— Le cumperi de la piață! Toată lumea face așa acum.

Am simțit că mă sufoc. Toată viața mea fusese construită pe ideea că trebuie să muncești ca să ai ce pune pe masă. Că munca pământului te ține sănătos la trup și la minte. Dar poate aveau dreptate… Poate eram eu cea care nu știa să se bucure de viață.

În noaptea aceea n-am dormit. Am ieșit afară și am stat pe pragul casei, ascultând greierii și mirosind busuiocul din fereastră. M-am gândit la bunica mea, la poveștile ei despre foamete și război, despre cum o roșie crescută cu mâna ta are alt gust decât orice altceva pe lume.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama la telefon:
— Mamă, tu de ce ai ținut mereu la grădină?
— Pentru că acolo mi-am găsit liniștea, fata mea. Și pentru că pământul nu te minte niciodată.

Am plâns după ce am închis. Dar tot nu știam ce să fac. Radu era tot mai distant; copiii tot mai absenți. Într-o duminică, după slujbă, am încercat să vorbesc cu el:

— Radu, dacă renunț la grădină, simt că mă pierd pe mine însămi.
— Maria, dar noi nu suntem grădina ta! Suntem familia ta! Nu vezi că ne pierdem timpul separat?

A avut dreptate? Poate că da… Poate că nu știam să-i includ în lumea mea plină de pământ și plante. Poate că îi alungam fără să-mi dau seama.

Într-o zi ploioasă de august, am decis să fac un compromis: am lăsat o parte din curte pentru gazon și le-am propus copiilor să planteze flori împreună cu mine. Ilinca a ales crini roz; Vlad a vrut gălbenele pentru albine. Am râs împreună când ne-am murdărit până la coate și am simțit pentru prima dată după mult timp că suntem o familie.

Radu a venit seara și s-a uitat lung la noi:
— Poate ai avut dreptate… Poate grădina asta ne ține împreună.

Dar știu că lupta nu s-a terminat. În fiecare primăvară discuția revine: gazon sau grădină? Modernitate sau tradiție? Muncă sau relaxare?

Uneori mă întreb: Oare merită să trag atât pentru câteva roșii gustoase? Sau ar trebui să las totul baltă și să mă bucur pur și simplu de viață? Voi ce ați face în locul meu?