Între două lumi: Povestea unei mame care a îndrăznit să trăiască pentru ea

— Nu pot să cred, mamă! Ai înnebunit? Cum să te afișezi cu el la piață, de mână, la vârsta ta? Ce-o să zică lumea?
Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe cana de porțelan, dar nu voiam să-i arăt. Am crescut-o singură, după ce Iosif a dispărut din viața noastră ca o umbră, într-o noapte de toamnă. Aveam 21 de ani când l-am cunoscut, un băiat tăcut din satul vecin, cu ochi blânzi și mâini muncite. Ne-am căsătorit repede, fără prea multe întrebări, și am început să construim o viață împreună în apartamentul nostru mic din Ploiești.

Iosif a primit într-o zi o ofertă: două săptămâni pe drumuri, transportând marfă pentru un om cu bani. Nu mi-a spus niciodată ce era în camionul acela. A plecat cu promisiunea că se întoarce repede și că vom avea bani să schimbăm mobila veche din sufragerie. N-a mai venit niciodată. Poliția mi-a spus că s-a pierdut urma camionului undeva lângă graniță. Am rămas singură cu Ioana, care avea doar patru ani atunci. Am muncit la croitorie zi și noapte, am făcut curățenie în casele altora, am vândut flori la colț de stradă ca să nu-i lipsească nimic.

Anii au trecut ca o ploaie rece. Ioana a crescut frumos, a intrat la facultate la București, s-a măritat cu Radu – un băiat bun, dar cam slab de înger – și a făcut-o pe Maria, nepoata mea luminoasă. Când Ioana s-a întors acasă după divorț, cu Maria de mână și ochii roșii de plâns, am simțit că viața mea se învârte iar în jurul lor. Am fost acolo la fiecare febră, la fiecare serbare, la fiecare ceartă cu Radu.

Dar într-o zi, când Maria a plecat la școală și Ioana era la serviciu, am simțit că nu mai pot respira în apartamentul nostru plin de jucării și haine mici. M-am uitat în oglindă și am văzut o femeie obosită, cu părul alb ascuns sub vopsea ieftină și ochii goi. Atunci l-am cunoscut pe Victor.

Victor venea des la piață cu legume din grădina lui din Strejnic. Avea 62 de ani, râdea mult și mirosea a tutun dulce. M-a invitat la o cafea într-o sâmbătă ploioasă. Am râs împreună ca niște adolescenți și am simțit că trăiesc din nou. Ne-am plimbat prin parc ținându-ne de mână, am mers la film și chiar am dansat la o nuntă la care ne-au invitat niște prieteni comuni.

Când Ioana a aflat – nu știu cum, poate vecina de la trei i-a spus – a venit acasă furioasă:

— Cum poți să faci asta? Să te vadă Maria cu un bărbat străin? Ești bunica ei!

— Ioana, sunt și femeie, nu doar bunica sau mama ta. Am dreptul să fiu fericită.

— Nu vreau ca Maria să te vadă așa! O să creadă că e normal să-ți pierzi mințile la bătrânețe!

M-a durut mai tare decât orice altceva spus vreodată. Din ziua aceea, Ioana a început să mă evite. Nu-mi mai aducea nepoata decât rar și atunci doar pentru câteva ore. Maria mă întreba mereu:

— Bunico, de ce nu mai vii la serbarea mea? De ce nu mai stai cu mine?

Nu puteam să-i spun adevărul. Îi spuneam că sunt ocupată sau că mă doare spatele.

Victor încerca să mă încurajeze:

— Nu poți trăi toată viața pentru alții, Ana. Ai dreptul la fericire.

Dar mă simțeam vinovată. O parte din mine voia să fugă înapoi în rolul de mamă-bunică perfectă. Cealaltă parte voia să danseze cu Victor sub teii înfloriți.

Într-o seară, Ioana a venit pe neașteptate. Era obosită și tristă.

— Mamă… poate ai dreptate. Poate că am fost prea dură cu tine. Dar mi-e greu să te văd altfel decât mama care m-a crescut singură.

Am plâns amândouă atunci. Dar lucrurile nu s-au reparat peste noapte. Relația noastră a rămas tensionată. Maria încă mă întreabă când vin să stau cu ea.

Merg înainte cu Victor, dar inima mea e împărțită între dorința de a fi iubită ca femeie și nevoia de a fi acceptată ca mamă și bunică.

Oare e greșit să vreau mai mult de la viață? Oare dragostea pentru copilul tău trebuie să însemne sacrificiu fără sfârșit? Voi ce credeți?