Scrisoarea din cer: Povestea unei descoperiri care mi-a schimbat viața

— Mamă, iar nu răspunzi la telefon! Ce tot faci acolo în grădină?
Vocea Ioanei, fiica mea de șaptesprezece ani, răsună din pragul ușii, tăioasă și nerăbdătoare. Mă uit la mâinile mele murdare de pământ și la balonul roșu, încurcat printre crengile tufei de liliac. Plouă mărunt, iar aerul miroase a pământ reavăn și a începuturi.

— Am găsit ceva, îi spun încet, fără să mă întorc.
— Ce-ai mai găsit? O pisică moartă?

Nu-i răspund. Încerc să desfac nodul balonului, iar sub plasticul ud simt o hârtie mototolită. O scot cu grijă și o desfac. Scrisul e tremurat, cu litere mari, de copil: „Te iubesc, tati. Să nu uiți niciodată.”

Simt cum mi se strânge inima. Ioana vine lângă mine, își dă ochii peste cap, dar când vede scrisoarea, se oprește brusc.

— Ce-i asta?
— Nu știu… pare o scrisoare pentru cineva care nu mai e aici.

O tăcere grea se lasă între noi. Ioana se uită la mine cu o privire pe care n-am mai văzut-o de mult: vulnerabilă, copilăroasă.

— Crezi că a murit cineva? întreabă ea încet.
— Poate… sau poate cineva doar vrea să-și spună dorul.

Mă așez pe treptele ude ale casei și privesc balonul. Îmi amintesc de tata, cum mă lua de mână când eram mică și mă ducea la circ. Îmi amintesc de ziua în care a plecat fără să spună nimic, lăsându-mă cu mama și cu o mie de întrebări. N-am avut niciodată curajul să-i scriu o scrisoare, nici măcar una imaginară.

Ioana se așază lângă mine. Pentru prima dată după mult timp, nu ne certăm. Nu-mi reproșează nimic, nu-mi spune că nu o înțeleg sau că sunt prea bătrână ca să pricep ce simte ea.

— Mamă… dacă aș pleca vreodată fără să-ți spun… ai ști că te iubesc?
Mă uit la ea șocată. De câteva luni e tot mai retrasă, tot mai furioasă pe mine și pe lume. Nu știu ce să-i răspund.

— Aș vrea să cred că da, îi spun încet. Dar uneori mi-e teamă că nu mai știu nimic despre tine.

Ea oftează și-și sprijină capul pe umărul meu.

— Și mie mi-e teamă că nu mă mai cunoști.

Ploua tot mai tare, dar nu ne ridicăm. Balonul stă între noi ca o punte fragilă.

— Crezi că ar trebui să încercăm să aflăm cine a trimis scrisoarea? mă întreabă Ioana.

— Poate… sau poate ar trebui doar să-i respectăm intimitatea. Poate e genul de mesaj care trebuie să rămână între cer și cel care l-a trimis.

Trec zilele și nu pot uita balonul acela roșu. Îl pun într-un borcan mare de sticlă și-l așez pe pervazul bucătăriei. În fiecare dimineață îl privesc și mă gândesc la copilul care a scris acele cuvinte simple și la tatăl care poate nu le va citi niciodată.

Într-o seară, Ioana vine acasă mai devreme decât de obicei. Se oprește în bucătărie și privește borcanul cu balonul.

— Mamă… pot să-ți spun ceva?

Îi fac semn să se așeze.

— Am vrut de multe ori să plec de acasă. Să dispar pur și simplu. Dar n-am făcut-o pentru că… pentru că mi-e frică să nu rămâi singură.

Simt cum mi se rupe sufletul. Întind mâna și îi cuprind palma rece.

— N-ai fi singură niciodată, mamă. Dar uneori simt că nu pot respira aici.

Îmi mușc buzele ca să nu plâng.

— Știu că nu sunt cea mai bună mamă… dar te iubesc mai mult decât orice pe lume.

Ea zâmbește trist.

— Și eu te iubesc… dar nu știu cum să-ți spun asta fără să par slabă.

În noaptea aceea adormim amândouă pe canapea, cu balonul roșu între noi ca un pact tăcut.

A doua zi dimineață găsesc o altă scrisoare pe masa din bucătărie: „Mamă, iartă-mă pentru toate cuvintele grele. Vreau să încercăm din nou.”

O strâng la piept și plâng în tăcere. Poate că mesajele din cer nu sunt doar pentru cei plecați, ci și pentru cei rămași aici, care au nevoie să audă că sunt iubiți.

M-am întrebat mereu dacă un simplu gest poate schimba vieți. Acum știu răspunsul: da. Dar voi? Ați primit vreodată un semn neașteptat care v-a făcut să vedeți altfel lumea?