Am lăsat totul pentru ea, dar am pierdut totul: Povestea unei decizii care mi-a distrus viața

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre mici din cartierul Dristor. Era trecut de miezul nopții, iar copiii dormeau în camera alăturată. Ilinca, soția mea de doisprezece ani, mă privea cu ochii goi, obosiți de atâtea certuri și reproșuri.

— Și ce vrei să faci, Vlad? Să pleci? Să ne lași pe toți pentru… pentru cine? Pentru fata aia? a șoptit ea, cu o voce atât de stinsă încât aproape că nu am auzit-o.

N-am răspuns. În mintea mea era doar imaginea Ancăi — tânără, zâmbitoare, promisiunea unei vieți fără griji, fără responsabilități. O cunoscusem la birou, la firma de IT unde lucram ca programator. Era nouă, venise de la Cluj și părea să aducă cu ea un aer proaspăt, o energie pe care nu o mai simțisem de ani de zile. Începusem să vorbim la pauze, apoi să ieșim la cafea după muncă. Mă făcea să mă simt din nou viu, dorit, important.

Acasă însă, totul era rutină: teme cu copiii, facturi neplătite, discuții despre bani și despre viitorul sumbru. Ilinca se schimbase și ea — sau poate eu mă schimbasem primul. Nu mai găseam nimic care să ne lege în afară de copii.

Într-o seară ploioasă de martie, după o ceartă aprinsă cu Ilinca despre banii de chirie, am luat decizia care avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna. Mi-am făcut bagajele în tăcere și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Am lăsat un bilet pe masă: „Îmi pare rău. Nu mai pot.”

Anca m-a primit cu brațele deschise în garsoniera ei din Militari. La început totul părea perfect — râdeam mult, ieșeam în oraș, făceam planuri pentru viitor. Îmi imaginam că am găsit fericirea pe care o căutasem mereu. Dar după câteva luni, lucrurile au început să se schimbe.

Anca era geloasă. Orice mesaj de la Ilinca sau de la copii declanșa o criză. „De ce îi scrii? De ce te interesează ce fac ei? Acum ești cu mine!” îmi spunea cu ochii plini de lacrimi sau furie. Încercam să-i explic că nu pot rupe legătura cu copiii mei, dar nu voia să audă.

Între timp, Ilinca nu-mi mai răspundea la telefon. Copiii refuzau să vorbească cu mine când îi sunam. Prietenii mei — Radu și Sorin — mă evitau sau îmi spuneau direct că am făcut o prostie. „Ai distrus tot pentru o aventură!” mi-a spus Radu într-o seară la o bere. „O să regreți toată viața.”

Și a avut dreptate.

După un an, Anca a început să se răcească. Ieșea tot mai des cu prietenele ei, venea târziu acasă și nu mai voia să vorbim despre viitorul nostru. Într-o zi mi-a spus sec: „Vlad, cred că ar trebui să luăm o pauză. Simt că nu mai merge.”

M-am trezit singur într-o garsonieră străină, fără familie, fără prieteni și fără iubirea pe care crezusem că am găsit-o. Am încercat să mă întorc acasă, dar Ilinca mi-a spus clar:

— Vlad, nu mai există loc pentru tine aici. Copiii abia s-au obișnuit fără tine. Nu vreau să-i rănesc din nou.

Am încercat să-i văd pe copii la școală, dar m-au privit ca pe un străin. Fata mea cea mică, Mara, s-a ascuns după colegi când m-a văzut pe hol. Băiatul meu, Darius, mi-a spus cu voce rece:

— De ce ai plecat? De ce ne-ai lăsat?

Nu am avut răspuns.

Zilele au devenit toate la fel — muncă, acasă, singurătate. Nici măcar nu mai aveam cui să povestesc ce simt. Prietenii mei s-au îndepărtat complet; nici măcar mama nu mă mai suna decât rar și atunci doar ca să mă întrebe dacă am nevoie de bani.

M-am gândit de sute de ori să scriu un mesaj lung Ilincăi sau copiilor în care să-mi cer iertare, dar niciodată nu am avut curajul să-l trimit. Ce rost ar avea? Ce a fost stricat nu se mai poate repara.

Uneori mă uit la pozele vechi — Crăciunuri împreună, excursii la munte, aniversări — și simt cum mă apasă un gol imens în piept. Am pierdut totul pentru o iluzie.

Acum trăiesc cu regretele mele ca și cum ar fi o pedeapsă zilnică. Merg pe stradă printre oameni și mă întreb câți dintre ei ascund povești asemănătoare sub zâmbete obosite.

Oare există iertare pentru cei care au distrus totul dintr-un impuls? Sau unele greșeli chiar nu pot fi niciodată reparate?