Întoarcerea lui Ilie: O poveste despre bătrânețe, uitare și regăsire

— Nu vreau să mai mănânc, Maria. Lasă-mă în pace! vocea lui Ilie răsună răgușită, cu o încăpățânare care mă făcea să mă simt neputincioasă. Era a treia zi de când refuza mâncarea, iar ochii lui, altădată vioi, se stingeau încet sub lumina rece a salonului 14.

Când l-am cunoscut pe Ilie, părea genul acela de bătrân care îți povestește bancuri și te face să uiți că ești la muncă. Îmi povestise despre tinerețea lui la țară, despre cum a construit cu mâinile lui casa în care nu mai locuia nimeni. Dar, pe măsură ce zilele treceau, am început să văd cum zâmbetul i se topea pe față, iar privirea i se golea de sens. Îl întrebam mereu dacă are pe cineva care să-l viziteze. Răspunsul era același: „Am un fiu la București și o nepoată, dar sunt ocupați. Nu-i nimic, Maria, m-am obișnuit.”

Într-o dimineață de joi, când ploaia bătea în geam ca niște degete nerăbdătoare, am intrat în salon cu speranța că poate azi va fi altfel. Ilie stătea cu spatele la ușă, privind fix peretele. Am încercat să-l înveselesc cu o glumă:

— Domnule Ilie, dacă nu mâncați supa asta, mă supăr și eu!

A oftat adânc și a murmurat:

— Maria, știi ce-i cel mai greu? Nu boala. Singurătatea. Să simți că nu mai contezi pentru nimeni.

M-a durut să-l aud. În acea clipă am realizat cât de mult îl apasă lipsa familiei. Am încercat să iau legătura cu fiul lui, Sorin. Am sunat la numărul din fișa medicală și mi-a răspuns o voce grăbită:

— Da? Cine sunteți?
— Sunt Maria, infirmieră la spital. Tatăl dumneavoastră nu se simte bine. Poate ar fi bine să veniți să-l vedeți.
— Doamnă, am serviciu, copii, nu pot acum. Sunați-mă dacă e ceva grav.

Am închis telefonul cu un nod în gât. Cum poți să-i explici unui om că pentru tatăl lui „grav” nu înseamnă doar boală fizică? Că sufletul poate muri înaintea trupului?

Zilele au trecut greu. Ilie slăbea văzând cu ochii. Colegele mele șușoteau pe la colțuri:

— Săracul, cred că nu mai are mult…

Într-o după-amiază, când deja mă obișnuisem cu tăcerea apăsătoare din salonul 14, ușa s-a deschis brusc. O tânără cu părul prins într-o coadă și ochii verzi a intrat grăbită:

— Bunicule!

Ilie s-a întors încet, ca și cum nu-i venea să creadă. Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Ana… tu ești?

Fata l-a îmbrățișat strâns, iar eu am ieșit discret din salon, lăsându-i singuri. Din hol am auzit doar șoapte și suspine.

Mai târziu, Ana a venit la mine:

— Maria, nu știam că e atât de rău… Tata nu mi-a spus nimic. Am venit direct de la facultate când am aflat.

Am simțit furie și neputință. De ce trebuie ca oamenii să ajungă la marginea prăpastiei ca să-și amintească de cei dragi?

În zilele următoare, Ana a venit zilnic. Îi aducea bunicului poze din copilărie, îi citea din ziar și îi povestea despre viața ei la București. Încet-încet, Ilie a început să mănânce din nou. Zâmbea mai des și chiar făcea glume cu asistentele.

Într-o seară, l-am găsit privind pe geam, cu o lumină nouă în ochi.

— Maria… știi ceva? Nu mi-e frică să mor. Dar mi-era frică să mor uitat.

Am zâmbit și eu trist.

— Acum nu mai sunteți singur, domnule Ilie.

Când Sorin a venit în sfârșit la spital – după insistențele Anei – între el și tatăl său s-a iscat o discuție tensionată:

— Tată, știi că am multe pe cap… Nu pot fi peste tot.
— Sorine, n-am nevoie să fii peste tot. Doar aici… din când în când.

A urmat o tăcere grea. Ana i-a privit pe amândoi cu ochii plini de lacrimi:

— Tata, dacă tu nu poți avea grijă de bunicul, atunci măcar lasă-mă pe mine să o fac.

Sorin a plecat fără să spună nimic. Dar Ana a rămas lângă Ilie până când acesta a fost externat.

După câteva luni, am primit o scrisoare de la Ana: „Bunicul e bine acum. Locuiește cu mine în București. Îmi pare rău că n-am fost acolo mai devreme.”

M-am gândit mult la povestea lor. Câți bătrâni zac uitați prin spitale sau case goale? Cât valorează o vizită sau un telefon pentru cineva care nu mai are altceva?

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi ne vom trezi într-o zi privind pe geam după cineva care nu mai vine? Ce putem face azi ca mâine să nu fim doar niște nume într-un dosar medical?