O zi la marginea sufletului: Povestea lui Ilie și a gemenelor din parc

— Doamnă, mă scuzați… pot să vă rog ceva?
Vocea tremurată m-a făcut să mă întorc brusc. Țineam de mână căruciorul cu fetițele mele gemene, Mara și Daria, care tocmai se certau pe o jucărie. În fața mea, un bătrân cu ochii adânciți în orbite și palmele tremurânde își strângea pălăria la piept. Avea o haină veche, dar curată, și privirea aceea pe care o recunoști doar dacă ai văzut vreodată pe cineva care a pierdut totul.

— Sigur, spuneți, am răspuns, încercând să-mi ascund graba. Era târziu, iar Mara deja dădea semne că vrea acasă.

— Aș putea… aș putea să țin puțin una dintre fetițe în brațe? Nu vreau să vă deranjez, doar… mi-e dor. Atât de dor.

M-am blocat. Am simțit cum mi se strânge stomacul. În minte mi-au trecut toate avertismentele despre străini, toate fricile de mamă. Dar ceva în ochii lui Ilie — căci așa mi-a spus că îl cheamă — m-a făcut să nu pot spune nu.

— Dacă vreți, puteți să stați lângă noi pe bancă. Fetele sunt prietenoase, am spus ezitant.

Ilie s-a așezat încet, cu grijă, ca și cum fiecare mișcare îi amintea de ani întregi de singurătate. Mara s-a uitat curioasă la el și i-a întins jucăria. Daria s-a ascuns după mine, dar l-a urmărit cu coada ochiului.

— Știți… am avut și eu gemeni. Băiat și fată. Acum mulți ani. Nu i-am mai văzut de atunci…

Vocea i s-a frânt. Am simțit cum mi se umezește privirea fără să vreau. Nu știam dacă să-l întreb mai mult sau să-l las să tacă. Dar el a continuat, ca și cum ar fi avut nevoie să spună povestea asta cuiva, oricui.

— Soția mea a murit când copiii aveau doar trei ani. Eu lucram la combinat, schimburi de noapte. N-am știut niciodată cum să fiu și mamă, și tată. Până la urmă, au ajuns la casa de copii. N-am avut bani, n-am avut ajutor… Și apoi au plecat în lume. Nici nu știu dacă mai trăiesc.

Mara s-a urcat în brațele lui fără teamă. Ilie a strâns-o ușor la piept, cu o grijă infinită, ca și cum ar fi ținut între palme o pasăre rănită. Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Mi-e dor să simt un suflet mic lângă inima mea. Să aud râsul unui copil aproape… Să simt că nu sunt chiar singur pe lume.

Am simțit cum mă năpădesc vinovăția și recunoștința în același timp. Eu mă plâng uneori că nu am timp pentru mine, că fetele mă epuizează, că soțul meu lucrează prea mult și nu mă ajută destul. Dar omul acesta… omul acesta ar da orice pentru o oră din viața mea haotică.

Daria s-a apropiat încet și i-a atins mâna. Ilie a zâmbit larg pentru prima dată.

— Vedeți? Copiii simt când cineva are nevoie de ei. Ei nu judecă, nu întreabă de ce ai haine vechi sau de ce plângi fără motiv.

Am stat acolo aproape o oră. Ilie le-a povestit fetelor despre copilăria lui la țară, despre cireșii din grădina bunicii și despre cum făcea zmee din hârtie de ziar. Fetele au râs în hohote când le-a imitat găinile din curte.

Când am plecat, Ilie a rămas pe bancă privind în gol. M-am întors spre el:

— Dacă vreți, mâine venim din nou la aceeași oră.

A dat din cap încet, cu ochii umezi:

— Mulțumesc… Nu știți cât înseamnă pentru mine.

Pe drum spre casă, Mara m-a întrebat:

— Mami, de ce era moșul trist?

Am ezitat un moment:

— Pentru că îi e dor de copiii lui.

— Putem să-i fim noi copii? mă întreabă Daria cu inocență.

Nu am știut ce să răspund atunci. Dar toată noaptea m-am gândit la Ilie și la toți bătrânii care își poartă singurătatea ca pe o povară invizibilă printre noi.

A doua zi ne-am întors în parc. Ilie era acolo, cu o punguliță de bomboane pentru fete și un zâmbet timid. A devenit parte din rutina noastră — iar fetele îl strigau „Bunicu’ Ilie”.

Dar într-o zi nu a mai venit. Am întrebat prin parc, nimeni nu știa nimic. Am mers chiar la primărie să întreb dacă locuiește cineva cu numele lui în zonă. Nimeni nu știa nimic despre el — parcă ar fi fost doar o umbră trecătoare prin viețile noastre.

Mi-am dat seama cât de ușor putem trece unii pe lângă alții fără să știm ce lupte ducem fiecare. Cât de mult poate schimba o simplă îmbrățișare sau un zâmbet viața cuiva care nu mai are pe nimeni.

Acum, când trec prin parc și văd bătrâni singuri pe bănci, mă opresc mereu să schimb două vorbe sau să le ofer un zâmbet. Poate că nu pot schimba lumea — dar pot schimba ziua cuiva.

Oare câți „Ilie” există printre noi? Oare cât de greu e să întinzi o mână sau să asculți o poveste? Poate că uneori tot ce are nevoie un om e doar să fie văzut.