Nu Toți Copiii Vor Să Fie Ce Vrem Noi: Povestea Mariei și a Pianului

— Maria, hai, încă o dată! De la început!

Vocea Cameliei răsună tăios în sufrageria noastră mică, unde pianul tronează ca un rege străin. Mă uit la Maria, nepoata mea de zece ani, cum își strânge degetele pe clapele reci, cu ochii umezi și spatele încovoiat. Îmi vine să mă ridic și să o iau în brațe, dar știu că nu am voie să intervin. Camelia nu suportă să fie contrazisă când vine vorba de educația fiicei ei.

— Nu mai pot, mami… vocea Mariei e abia o șoaptă, dar Camelia o ignoră.

— Nu există „nu pot”! Ai văzut ce frumos a cântat Irina la serbare? Și tu poți, dacă te concentrezi! Hai, încă o dată!

Mă doare sufletul. O văd pe Maria cum își mușcă buza de jos și începe din nou „Sonatina” lui Clementi, cu aceleași greșeli la măsura a treia. Camelia oftează teatral și se uită la mine, ca și cum așteaptă să-i dau dreptate.

— Mamă, nu vezi că nu se străduiește? Dacă nu insist, n-o să ajungă niciodată să cânte bine.

Îmi adun curajul și îi răspund încet:

— Poate că nu vrea să cânte bine. Poate că nu-i place pianul, Camelia.

Se uită la mine ca la un dușman. Îmi amintesc de copilăria ei, când îi cumpăram păpuși și ea voia mașinuțe. Mereu a fost invers decât așteptările mele. Poate de-asta nu reușim să ne înțelegem nici acum.

După ce pleacă profesorul de pian, Maria vine la mine în bucătărie. Își freacă mâinile roșii și se uită la mine cu ochii mari.

— Bunico, tu crezi că dacă îi spun mamei că nu mai vreau pian, o să se supere tare?

Îi mângâi părul moale.

— Cred că o să-i fie greu să înțeleagă, dar trebuie să-i spui ce simți. Altfel o să te doară tot timpul.

Maria oftează și iese din bucătărie. O aud cum se trântește pe pat și știu că plânge în pernă. Mă simt neputincioasă. Seara, când Camelia vine la masă, încerc din nou:

— Camelia, ai observat că Maria nu mai zâmbește când cântă? Poate ar trebui să o lași să aleagă altceva. Poate desen sau dans…

Camelia își rotește ochii.

— Mamă, tu n-ai înțeles nimic! Dacă o las acum, o să regrete toată viața că n-a avut disciplină. Eu am renunțat la pian pentru că tu nu m-ai împins destul! N-o s-o las pe Maria să facă aceeași greșeală.

Îmi mușc limba ca să nu-i spun că nu e greșeala Mariei, ci a ei. Cât de mult ne proiectăm frustrările pe copiii noștri? Oare chiar credem că ei trebuie să trăiască visurile noastre?

Trec zilele și Maria devine tot mai retrasă. Nu mai iese cu copiii din bloc, nu mai râde la desene animate. Într-o zi o găsesc desenând pe ascuns în camera ei: fluturi colorați, păduri verzi, oameni cu zâmbete largi. Îi strălucesc ochii când îmi arată caietul.

— Asta îmi place mie cel mai mult, bunico! Dar mami zice că desenul e pierdere de timp…

O iau în brațe și simt cât e de fragilă.

Într-o seară, după ce Camelia pleacă la serviciu, Maria vine la mine cu caietul de desen sub braț.

— Bunico… dacă aș fugi undeva unde nimeni nu mă obligă să cânt la pian, crezi că ar observa cineva?

Mă cutremur. Nu vreau ca nepoata mea să crească cu sentimentul că nu contează decât dacă face ce vor alții.

A doua zi încerc din nou să vorbesc cu Camelia. O găsesc obosită, cu cearcăne adânci și nervii întinși la maximum.

— Camelia, Maria suferă. Nu vezi? Nu toți copiii trebuie să fie artiști sau olimpici. Las-o să fie copil!

Camelia izbucnește:

— Tu mereu ai fost slabă cu mine! De-asta am ajuns o mediocritate! Eu vreau ca fata mea să aibă șansele pe care eu nu le-am avut!

Nu mai spun nimic. Înțeleg că lupta asta nu e doar despre pian sau desen. E despre răni vechi, despre orgolii și frici transmise din mamă în fiică.

Într-o duminică dimineață, Maria refuză să iasă din cameră. Camelia urlă la ușă:

— Dacă nu vii la pian acum, nu mai ieși din casă toată ziua!

Merg la ea și îi spun blând:

— Camelia, dacă o forțezi așa, n-o să te ierte niciodată. O pierzi încet-încet…

Camelia plânge pentru prima dată după mult timp. Se lasă pe canapea lângă mine și șoptește:

— Poate ai dreptate… Dar mi-e frică să nu greșesc iar…

O iau de mână.

— Greșeala cea mai mare e să nu-ți asculți copilul.

După câteva zile, Camelia îi spune Mariei că poate lua o pauză de la pian. Maria sare în brațele ei și plânge de fericire. Începe să deseneze tot mai mult și chiar participă la un concurs local unde câștigă premiul întâi pentru creativitate.

Acum, când le privesc împreună — mamă și fiică — râzând peste un caiet de desen, mă întreb: De ce ne e atât de greu să acceptăm că fericirea copiilor noștri poate arăta altfel decât am visat noi? Oare câți copii trăiesc astăzi povara visurilor părinților lor?