Două inimi frânte sub același acoperiș

— Mama, nu mai răspunde… Nu mai răspunde! vocea Arianei răsuna spart în bucătăria mică, printre aburii ceaiului uitat pe aragaz. Mâinile îi tremurau pe telefon, iar ochii îi erau roșii, umflați de plâns. M-am apropiat încet, cu inima grea, simțind că ceva grav s-a întâmplat.

— Ce s-a întâmplat, puiule? am întrebat, încercând să-mi ascund propria neliniște.

Ariana a ridicat privirea spre mine, cu lacrimile curgându-i șiroaie pe obraji. — M-a lăsat, mama. Mi-a scris pe Instagram. Atât. Nici măcar nu a avut curajul să vină să-mi spună în față.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am luat-o în brațe și am strâns-o tare, ca atunci când era mică și venea acasă cu genunchii juliți. Dar acum rana era mult mai adâncă.

Nici nu apucasem să-i spun ceva, că telefonul meu a vibrat pe masă. Un mesaj de la Vlad. „Nu mai pot. Plec. Îmi pare rău.” Atât. După douăzeci de ani de căsnicie, după nopți nedormite lângă el când avea febră, după sacrificii și vise împărțite la doi, totul se termina cu un mesaj sec.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am așezat lângă Ariana și am început să plângem amândouă. Două femei, două generații, două inimi frânte sub același acoperiș.

— De ce? a șoptit Ariana printre suspine. De ce nu pot să spună în față? De ce fug ca niște lași?

Nu aveam răspunsuri. Doar lacrimi și o furie mocnită care creștea în mine cu fiecare secundă. M-am gândit la toate momentele în care am trecut peste greutăți împreună cu Vlad: când am pierdut primul copil, când ne-am mutat în apartamentul acesta mic din Drumul Taberei, când am stat nopți întregi să-i facem Arianei costume pentru serbări. Și acum? Un mesaj.

A doua zi dimineață, casa era tăcută. Am găsit un bilet pe masă: „Nu mă căutați.” Atât. Nici măcar nu a avut curajul să-și facă bagajele cât eram acasă. Am simțit o rușine care nu era a mea, ci a lui.

Ariana nu a ieșit din cameră toată ziua. Am încercat să gătesc ceva, dar totul mi se părea lipsit de gust. Am sunat-o pe mama mea, dar nu am putut să-i spun adevărul. Mi-era rușine că după atâția ani am ajuns aici.

Seara, am bătut la ușa Arianei.

— Pot să intru?

— Da… vocea ei era stinsă.

M-am așezat lângă ea pe pat și i-am luat mâna în a mea.

— Știi… și eu am fost lăsată azi-noapte. Tot printr-un mesaj.

A ridicat ochii mari spre mine.

— Tata?

Am dat din cap încet.

— Nu pot să cred… Cum să facă asta?

— Nu știu, puiule. Poate că e ceva în aerul ăsta al Bucureștiului care-i face pe oameni să uite ce înseamnă respectul.

Am început să râdem amar, printre lacrimi.

— Ce facem acum? m-a întrebat Ariana.

— Trăim. Ne ridicăm și trăim. Pentru noi două.

Zilele au trecut greu. Prietenele mă sunau să mă invite la cafea, dar nu aveam chef de nimic. La serviciu încercam să mă concentrez pe dosarele mele de contabilitate, dar cifrele dansau fără sens în fața ochilor mei. Ariana mergea la facultate cu ochii umflați și se întorcea acasă fără chef de viață.

Într-o seară, când credeam că nu mai pot duce povara asta singură, am găsit-o pe Ariana în bucătărie, făcând clătite.

— Vrei să mănânci?

— Da… am zâmbit pentru prima dată după mult timp.

Am stat la masă și am vorbit despre orice altceva decât despre ei. Despre filmele vechi cu Florin Piersic, despre vacanțele la bunici, despre cât de mult ne lipsește tataia care știa mereu să ne facă să râdem.

Apoi au început întrebările grele:

— Mama, tu crezi că e vina noastră?

Mi-am mușcat buza de jos ca să nu plâng din nou.

— Nu, Ariana. Nu e vina noastră că alții nu știu să iubească sau să respecte. Noi am dat tot ce-am putut.

— Dar dacă eram mai frumoasă? Dacă eram mai bună?

M-am ridicat și am luat-o în brațe.

— Ești perfectă așa cum ești. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva.

În acea noapte am adormit amândouă în patul ei, ca atunci când era mică și avea coșmaruri.

Au trecut luni de zile până când rana a început să doară mai puțin. Vlad nu a mai dat niciun semn de viață. Nici iubitul Arianei nu s-a întors cu explicații sau scuze. Am început să ieșim împreună la plimbări prin parc, să mergem la teatru sau la film doar noi două. Am redescoperit bucuria de a fi împreună fără umbrele trecutului.

Dar uneori, noaptea târziu, mă trezesc și mă întreb: Oare cât valorează o viață trăită lângă cineva care te poate arunca la gunoi printr-un simplu mesaj? Oare ne vom vindeca vreodată complet sau vom purta mereu această rană ascunsă sub piele?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur un lucru: nu suntem singure. Și poate că povestea noastră va ajuta alte femei să vorbească despre durerea lor și să găsească puterea de a merge mai departe.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul nostru? Cum v-ați regăsi demnitatea după o astfel de trădare?