Între două lumi: Povestea unei case care nu a fost niciodată a mea

— Nu cred că ai pus destulă sare în sarmale, Irina, a spus vocea ascuțită a soacrei mele, Valeria, chiar în mijlocul sufrageriei pline de invitați. Mâinile mi-au tremurat ușor pe lingura cu care amestecam în oala aburindă. Toți ochii s-au întors spre mine, iar eu am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Era petrecerea noastră de inaugurare a casei, primul eveniment important de când mă mutasem cu Radu, soțul meu, în casa mamei lui.

Când ne-am căsătorit, discuțiile despre unde vom locui au început aproape imediat. Părinții mei locuiau într-un apartament mic, două camere, la etajul patru fără lift, iar Valeria avea o casă mare, cu trei dormitoare și o curte mică la marginea orașului. „E și casa ta acum”, mi-a spus ea într-o seară, cu un zâmbet larg, dar ochii îi rămâneau reci. Radu părea încântat de idee – era casa copilăriei lui, plină de amintiri și confort.

La început am încercat să mă adaptez. Am adus câteva lucruri din apartamentul părinților mei: o vază veche, câteva fotografii cu noi doi, o pătură croșetată de mama. Le-am pus timid prin casă, dar Valeria le muta mereu în alte camere sau le depozita în debara. „Nu se potrivesc cu mobila”, spunea ea scurt. Am încercat să nu pun la suflet.

Dar tensiunile au crescut rapid. Orice făceam era comentat: „Așa nu se spală vasele”, „Nu așa se calcă cămășile lui Radu”, „Eu nu pun niciodată ceapă în ciorbă”. Radu încerca să mă liniștească: „Las-o, Irina, așa e ea. Nu te supăra.” Dar fiecare zi era o luptă surdă pentru un colț de intimitate.

În ziua petrecerii, am vrut să demonstrez că pot fi o gazdă bună. Am gătit toată dimineața, am aranjat masa cu grijă și am invitat câțiva prieteni apropiați și rude. Valeria s-a implicat peste tot: „Nu pune fața de masă aia, am una mai bună”, „Nu aprinde lumânările, miroase prea tare”. Am simțit că nu mai pot respira.

Când invitații au început să sosească, Valeria a preluat controlul conversațiilor. Povestea tuturor cum Radu era cel mai bun băiat din lume și cum ea l-a crescut singură după ce soțul ei a murit. Eu eram doar un detaliu pe fundal. Când am adus sarmalele la masă, a făcut observația cu sarea. Liniștea s-a lăsat peste încăpere ca o pătură grea.

— Poate vrei să le faci tu data viitoare, am spus eu încet, dar vocea mi-a tremurat.

— Nu te supăra, draga mea, dar la noi în familie sarmalele se fac altfel. Poate nu ești obișnuită cu rețetele noastre.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mama mea era în colțul camerei și îmi făcea semn să nu plâng. Prietena mea cea mai bună, Ana, s-a apropiat și mi-a șoptit:

— Nu o lăsa să te calce în picioare. E casa voastră acum.

Dar era oare adevărat? În fiecare zi simțeam că nu aparțin acelui loc. Când am încercat să discut cu Radu despre asta, mi-a spus:

— E doar o perioadă până ne punem pe picioare. Mama are nevoie de noi și noi de ea.

În acea seară, după ce invitații au plecat și Valeria a început să strângă masa bombănind despre cât de obosită e și cum nimeni nu o ajută niciodată destul, am simțit că nu mai pot. M-am dus la ea în bucătărie.

— Valeria, trebuie să vorbim.

S-a întors spre mine cu sprâncenele ridicate.

— Ce e?

— Te rog să ne lași singuri câteva zile. Avem nevoie să fim doar noi doi aici.

A izbucnit:

— Cum adică? E casa mea! Eu v-am primit aici! Cum poți să-mi ceri asta?

Radu a intrat exact atunci în bucătărie. S-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Irina, ce faci?

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot trăi așa! Fiecare zi e o luptă pentru orice lucru mărunt! Nu simt că e casa mea!

Valeria a început să plângă teatral:

— După tot ce am făcut pentru voi… Asta primesc?

Am ieșit din bucătărie tremurând. În acea noapte nu am dormit deloc. Radu nu mi-a vorbit până dimineața. A doua zi Valeria a plecat la sora ei din Bacău fără să spună nimic.

Au urmat zile grele. Radu era distant și rece. Îmi repeta mereu:

— Ai exagerat. Mama nu merita asta.

Dar eu știam că dacă nu luam atitudine atunci, nu aș fi avut niciodată liniște în acea casă. Am început să caut apartamente de închiriat pe internet și să mă gândesc serios dacă vreau să continui această căsnicie în condițiile astea.

Mama mea mi-a spus într-o seară:

— O casă nu e acolo unde stai, ci acolo unde te simți iubită și respectată.

Încerc să-mi găsesc curajul să-i spun lui Radu că vreau să plecăm împreună sau… poate singură. Dar oare câte femei din România nu trec prin același lucru? Câte dintre noi rămânem din teamă sau din rușine într-un loc care nu ne aparține cu adevărat?

Poate că uneori trebuie să alegi între liniștea ta și liniștea altora. Dar voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde începe curajul și unde se termină răbdarea?