O vizită neașteptată la ora 10:00: între a judeca și a înțelege
— Nu pot să cred! Am murmurat, privind ceasul de pe perete care arăta 10:07. Ușa apartamentului lui Vlad era întredeschisă, iar dinăuntru se auzeau râsete stinse de copii. Am bătut ușor, dar nimeni nu mi-a răspuns. Am intrat cu grijă, simțindu-mă ca un intrus în propria familie.
Pe covorul din sufragerie, Andrei și Matei, nepoții mei de trei și cinci ani, construiau un turn din cuburi colorate. Erau singuri. M-am uitat în jur: bucătăria era plină de vase nespălate, iar pe masă trona o farfurie cu resturi de mâncare. Mirosea vag a lapte cald și a pâine prăjită. Am simțit un nod în gât. Unde era Irina?
Am pășit încet spre dormitor. Ușa era întredeschisă. Irina dormea adânc, cu fața întoarsă spre perete. Părul îi era ciufulit, iar lângă pat zăceau hainele copiilor de ieri. Am simțit cum mă cuprinde furia. Cum putea să doarmă la ora asta? Vlad muncea de la opt dimineața, iar ea… ea dormea?
— Irina! am șoptit mai tare decât intenționam.
S-a trezit brusc, speriată. Ochii i s-au umplut de lacrimi când m-a văzut.
— Doamnă Maria… nu v-am auzit intrând… Copiii sunt bine?
— Sunt singuri în sufragerie! Tu dormi la ora zece dimineața? Vlad e la muncă! Ce fel de mamă ești?
A început să plângă în hohote. M-am simțit vinovată pentru tonul meu, dar nu puteam să nu mă gândesc la fiul meu care muncea din greu.
— Nu știți cât de obosită sunt… Nu am dormit aproape deloc azi-noapte. Matei a avut febră și a plâns până la patru dimineața. Andrei s-a trezit de trei ori să bea apă. Vlad e mereu plecat… Nu mai pot…
Am rămas blocată. Nu mă gândisem niciodată la asta. Pentru mine, Irina era doar noră, nu și o femeie tânără copleșită de griji.
— Dar nu poți să lași copiii singuri…
— Nu i-am lăsat! I-am auzit tot timpul… Am adormit fără să vreau. Nu mai rezist uneori… Simt că mă sufoc.
Am privit-o mai atent: avea cearcăne adânci, pielea palidă și mâinile tremurânde.
— De ce nu mi-ai spus niciodată că îți este greu?
— Pentru că mereu am simțit că nu sunt suficient de bună pentru Vlad… Pentru dumneavoastră… Pentru copii. Toată lumea așteaptă să fiu perfectă.
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Mi-am amintit de anii când eram tânără mamă și mă simțeam singură, dar nu aveam curajul să spun nimănui.
— Irina, îmi pare rău că am ridicat tonul. Hai să bem o cafea împreună.
Am mers în bucătărie și am început să spăl vasele. Irina s-a așezat la masă și a început să-mi povestească despre nopțile nedormite, despre frica de a greși, despre presiunea pe care o simte din partea tuturor.
— Vlad nu mă întreabă niciodată cum mă simt cu adevărat. Vine acasă obosit și vrea liniște. Eu nu mai știu ce e aia liniște…
Am oftat adânc.
— Știi, nici eu nu am avut parte de ajutor când erau copiii mici. Dar nici nu m-am gândit vreodată să cer ajutorul cuiva…
Irina m-a privit cu ochii roșii.
— Poate că ar trebui să vorbim mai mult… Să ne ascultăm una pe alta…
Am zâmbit trist.
— Poate că da…
În acea zi am rămas cu Irina până după prânz. Am gătit împreună, am râs cu copiii și am simțit pentru prima dată că suntem o familie adevărată, nu doar niște oameni legați prin Vlad.
Seara, când Vlad a venit acasă, a fost surprins să ne vadă împreună la masă.
— Ce se întâmplă aici? a întrebat el zâmbind.
— Învățăm să fim o familie, i-am răspuns eu.
Vlad s-a uitat lung la mine și apoi la Irina. A înțeles fără alte cuvinte că ceva se schimbase.
Acum mă întreb: Cât de des judecăm fără să știm povestea celuilalt? Oare câte mame tinere se simt singure și neînțelese? Poate ar trebui să fim mai atenți unii cu alții înainte să aruncăm cuvinte grele… Ce credeți?