Între două lumi: Povestea mea într-o familie recompusă

— Nu înțelegi, Irina! E fata mea, nu pot să o las baltă, mi-a spus Radu, ridicând vocea pentru prima dată de când suntem împreună. Era târziu, aproape miezul nopții, iar eu stăteam pe marginea patului, cu ochii în lacrimi, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Dar nici nu poți să mă lași pe mine mereu pe locul doi, Radu! Am și noi un copil acum. Nu mai suntem doar tu și ea!

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul. M-am ridicat și am ieșit pe balcon, simțind cum aerul rece de aprilie îmi taie respirația. M-am uitat la blocurile gri din cartierul nostru din București și m-am întrebat: când am ajuns aici? Când am devenit eu femeia care se simte străină în propria casă?

Totul părea atât de simplu la început. Eu, Irina, 34 de ani, profesoară de limba română, crescută într-o familie modestă din Ploiești, visam la o iubire matură, la un bărbat care să mă înțeleagă și să mă respecte. L-am cunoscut pe Radu la școală, unde venise să-și înscrie fiica, pe Ana-Maria. Era cu zece ani mai mare decât mine, divorțat de doi ani și părea că știe ce vrea de la viață. M-a cucerit cu răbdarea lui, cu felul în care vorbea despre Ana-Maria și despre cât de mult își dorește ca ea să fie fericită.

La început, am admirat asta la el. Mi s-a părut un semn de maturitate și responsabilitate. Dar nu știam cât de greu e să intri într-o familie deja formată, să devii „cealaltă femeie” în ochii unei adolescente rănite de divorțul părinților ei.

Primele luni au fost pline de entuziasm. Ana-Maria venea la noi în weekenduri și încercam să o fac să se simtă binevenită. Îi pregăteam clătite dimineața, îi cumpăram cărți și îi ascultam poveștile despre liceu. Dar ea mă privea mereu cu o răceală pe care nu reușeam să o sparg.

— Nu trebuie să te străduiești atât, mi-a spus într-o zi Ana-Maria, după ce i-am adus un ceai în camera ei. Nu ești mama mea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am zâmbit forțat și am ieșit fără să spun nimic. În acea seară, i-am povestit lui Radu ce s-a întâmplat.

— E normal să fie așa, Irina. Are nevoie de timp. Și eu am nevoie să fiu acolo pentru ea.

Am acceptat. Am crezut că timpul va rezolva totul. Apoi a venit vestea că sunt însărcinată. Radu a fost fericit, dar Ana-Maria a devenit și mai distantă. În ziua în care s-a născut Vlad, băiețelul nostru, Ana-Maria nici măcar nu a venit la spital.

— Nu pot să vin. Am teză la mate, mi-a spus la telefon.

Radu a plecat imediat spre ea, lăsându-mă singură în salon cu Vlad abia născut. Atunci am simțit pentru prima dată că nu sunt pe primul loc în viața soțului meu.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad a crescut, iar eu am încercat să-mi găsesc locul între doi poli opuși: nevoia de a-mi proteja familia nou formată și dorința lui Radu de a nu-și pierde fiica din prima căsnicie. Ana-Maria a început facultatea la Cluj și vine rar acasă, dar când vine, totul se schimbă între noi.

Într-o duminică după-amiază, când Vlad încerca să-i arate Anei-Maria un desen făcut pentru ea, ea l-a ignorat complet și s-a retras în camera ei cu telefonul. Radu s-a dus după ea.

— Ana-Maria, Vlad chiar ține la tine. Poți măcar să-i spui „mulțumesc”? a întrebat el pe un ton blând.

— Nu vreau să fiu aici! Nu vreau familia asta! a izbucnit ea.

Am auzit totul din bucătărie și am simțit cum mă sufoc. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit acceptând această viață complicată.

Seara, după ce Ana-Maria a plecat la Cluj, i-am spus lui Radu:

— Nu mai pot trăi mereu cu sentimentul că nu sunt suficientă pentru tine sau pentru familia ta. Simt că orice aș face nu e destul.

Radu m-a privit lung și a oftat:

— Știu că e greu pentru tine. Dar nu pot renunța la Ana-Maria. E copilul meu.

— Și Vlad e copilul tău! Eu sunt soția ta! De ce trebuie mereu să alegem între trecut și prezent?

Nu mi-a răspuns. S-a ridicat și a ieșit din cameră.

În acea noapte am plâns până târziu. M-am gândit la mama mea care mi-a spus înainte de nuntă: „Irina, dragostea nu e doar despre fluturi în stomac. E despre compromisuri și răbdare.” Dar cât compromis poți face până când te pierzi pe tine?

Acum stau pe balcon și privesc luminile orașului. Vlad doarme liniștit în camera lui micuță cu jucării colorate. Radu sforăie ușor în dormitor. Iar eu mă întreb: oare există vreodată echilibru într-o familie recompusă? Sau suntem condamnați să trăim mereu între două lumi?

Voi ce ați face în locul meu? Cât de mult ar trebui să sacrificăm pentru dragoste?