Ultimatumul: Între Visul de Familie și Casa Bunicii

— Nu mai pot, Mara! Ori faci cum spun eu, ori plecați din casa asta! vocea mamei mele, Irina, a răsunat ca un tunet în sufrageria mică, cu pereții încărcați de tablouri vechi și miros de cozonac stătut. M-am oprit din strânsul jucăriilor lui Vlad, băiețelul meu de patru ani, și am simțit cum mi se strânge stomacul. Soțul meu, Radu, a ridicat privirea dintr-un teanc de facturi și a rămas nemișcat, ca și cum timpul s-ar fi oprit pentru o clipă.

Nu era prima dată când mama ridica tonul, dar niciodată nu fusese atât de categorică. De când ne-am mutat în casa bunicii, după ce am pierdut apartamentul din cartierul Militari din cauza ratelor prea mari, tensiunile au crescut zi de zi. Eu am crescut aici, printre mirosuri de supă cu găluște și povești la gura sobei. Visam mereu să am o familie mare, ca-n copilărie, când curtea era plină de verișori și râsete. Dar acum, fiecare colț al casei părea să ascundă o umbră a trecutului și o amenințare a viitorului.

— Mama, te rog… nu putem pleca acum. N-avem unde să mergem! am încercat să-i răspund cu voce tremurată.

— Nu mă interesează! Ori renunțați la ideea asta nebunească cu încă un copil, ori vă găsiți alt acoperiș! Nu pot să vă țin pe toți aici ca pe niște chiriași fără plată!

Radu a încercat să intervină:

— Irina, nu e vorba doar despre noi. Mara are nevoie de sprijinul tău. Știi cât a suferit după ce a pierdut sarcina anul trecut…

Mama m-a privit rece, cu ochii ei albaștri ca gheața:

— Tocmai de-asta! Nu vreau să mai trecem printr-o tragedie. Și oricum, casa asta nu e hotel. Eu am grijă de mama ta bolnavă, Vlad face gălăgie toată ziua… Nu mai pot!

Am simțit cum se prăbușește lumea peste mine. Îmi doream atât de mult încă un copil… Poate pentru că simțeam că doar așa pot umple golul lăsat de tata, care ne-a părăsit când aveam zece ani. Poate pentru că mereu am crezut că familia e singurul lucru care contează cu adevărat.

În acea noapte, nu am putut dormi. Radu s-a întors pe partea cealaltă și a oftat:

— Poate are dreptate mama ta… Poate nu e momentul.

— Dar dacă nu va fi niciodată momentul? am șoptit eu. Dacă mereu va exista ceva care să ne oprească?

A doua zi dimineață, bunica Sofia m-a prins în bucătărie, plângând în fața chiuvetei.

— Ce-i cu tine, draga bunicii?

— Mama vrea să plecăm dacă nu renunțăm la ideea unui al doilea copil…

Bunica m-a luat de mână:

— Suflet drag, casa asta a fost mereu plină de copii. Așa am supraviețuit războiului și foametei. Dar știu că uneori părinții noștri uită cât de greu le-a fost lor și vor să ne protejeze prea mult.

Am izbucnit:

— Dar nu vreau să-mi cresc copilul pe drumuri! Nu vreau să-l pierd pe Radu din cauza certurilor astea!

Bunica m-a privit lung:

— Tu știi ce vrei cu adevărat? Sau doar te temi că vei rămâne singură?

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Am început să mă gândesc la toate sacrificiile pe care le făcuse mama pentru mine: cum lucra două schimburi la spital ca să-mi cumpere haine noi la început de școală; cum îmi citea povești seara, chiar dacă adormea cu cartea în mână. Dar și la toate momentele în care m-am simțit sufocată de grija ei excesivă.

Seara, când Vlad dormea deja, am adunat curajul să vorbesc din nou cu mama.

— Mama, știu că ți-e greu. Știu că ai grijă de bunica și că te simți singură. Dar eu nu pot renunța la visul meu doar pentru că ție ți-e frică.

Mama a început să plângă în tăcere:

— Mi-e frică să nu te pierd… Mi-e frică să nu suferi ca mine…

Am îmbrățișat-o strâns:

— Nu poți controla totul. Dar poți avea încredere în mine.

A doua zi dimineață, Radu a venit cu o veste neașteptată:

— Am găsit o garsonieră mică la periferie. Nu e mult, dar e a noastră. Putem începe de la zero.

Am privit casa bunicii pentru ultima dată: pereții încărcați de amintiri, mirosul de cozonac stătut… Și am știut că trebuie să plecăm.

Când am ieșit pe poartă, mama ne-a urmărit cu ochii roșii de plâns. Bunica ne-a făcut cu mâna tremurândă.

Acum stau pe canapeaua veche din garsoniera noastră și mă întreb: oare cât trebuie să sacrificăm pentru visurile noastre? Oare familia înseamnă doar sânge sau și curajul de a merge mai departe când toți ceilalți spun „nu”? Voi ce ați fi ales în locul meu?