Între două lumi: Povestea unei mame care își pierde fiul

— Nu mai veniți, mamă, Irina nu se simte bine aici. Și, sincer, nici eu nu mai pot să văd cum vă uitați la noi de parcă am greșit cu ceva. Rareș își lăsase vocea să tremure la telefon, iar eu am rămas cu receptorul în mână, uitându-mă la perdeaua veche din sufragerie. Era a treia oară în ultimele două luni când îmi anula vizita.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate când a cunoscut-o pe Irina, fata aceea tăcută din București, cu ochii reci și vorbele măsurate. Sau poate când a plecat la facultate și s-a întors alt om, cu alte obiceiuri, alte gusturi, alte priorități. Dar Rareș era tot băiatul meu, nu? Cel care venea plin de noroi acasă și mă striga să-i fac clătite. Cel care plângea când îi spărgeam oul de Paște prea tare. Acum, însă, Rareș era un bărbat care nu mai avea timp pentru mama lui.

— Mamă, nu înțelegi că avem și noi viața noastră? Irina vrea să petrecem timpul împreună, nu să venim mereu la voi să vă ajutăm cu lemnele sau cu grădina. Și oricum… casa voastră e prea mică, prea rece. Nu se simte bine aici.

Am simțit cum mi se strânge inima. Casa noastră era mică, da. Dar era casa copilăriei lui Rareș! Cum putea să spună că nu-i place? Am încercat să-i explic:

— Rareș, nu vreau decât să vă văd. Să stăm la masă împreună, să povestim. Nu trebuie să faci nimic special.

Dar el deja se răcise la voce:

— Mamă, mereu vrei ceva. Să te ajut cu una, cu alta… Niciodată nu vii doar să stai.

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. M-am simțit vinovată că poate am cerut prea mult. Dar oare ce mamă nu-și dorește să-și vadă copilul? Seara, când a venit soțul meu, Ilie, acasă de la câmp, i-am spus totul. S-a uitat la mine cu ochii lui obosiți:

— Lasă-i în pace, Marie. Au și ei viața lor. Noi am crescut altfel, dar lumea s-a schimbat.

— Dar Ilie, Rareș era sufletul meu! Cum pot să mă prefac că nu-mi pasă?

— Dacă-l strângi prea tare, fuge și mai departe.

Am tăcut. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care poate am fost prea insistentă. Poate că atunci când îi ceream să vină să mă ajute cu lemnele sau cu gardul nou îl împovăram prea mult. Poate că Irina avea dreptate: eram o soacră băgăcioasă.

A doua zi am primit un mesaj de la Rareș: „Mamă, te rog să nu mai insiști. O să venim când putem.” Atât. Fără „te iubesc”, fără „mi-e dor”.

Am început să mă uit pe poze vechi. Rareș mic, cu zâmbetul lui larg. Rareș adolescent, cu ghiozdanul în spate. Rareș la absolvire, cu ochii plini de speranță. Unde dispăruse băiatul meu?

În sat au început să vorbească vecinele:

— Uite-o pe Maria! Niciodată nu-i vine băiatul acasă…

M-am simțit rușinată și m-am retras din ce în ce mai mult în casă. Singura mea bucurie era când vorbeam la telefon cu sora mea, Lenuța:

— Marie, lasă-i în pace! Dacă te iubesc, or să vină ei.

— Dar dacă nu vin? Dacă-l pierd de tot?

— Nu-l pierzi. Ești mama lui.

Dar zilele treceau și Rareș nu suna. Irina posta poze pe Facebook cu excursii prin țară, cu prieteni, cu familia ei din București. Niciuna cu noi.

Într-o zi am prins curaj și am sunat-o pe Irina:

— Irina, aș vrea doar să știu dacă am greșit cu ceva…

A tăcut o clipă.

— Doamnă Maria… Nu e vorba că ați greșit. Dar Rareș are nevoie de spațiu. Și eu la fel. Vrem să ne facem propriile tradiții.

— Dar eu ce sunt? Un obstacol?

— Nu… doar că… simțim că mereu trebuie să facem ceva pentru voi când venim. Nu putem doar să fim.

Am închis telefonul tremurând. Poate chiar eram un obstacol.

Au trecut luni de zile fără ca Rareș să vină acasă. De Crăciun am pus masa pentru patru persoane — ca pe vremuri — dar doar eu și Ilie am stat la masă. Am plâns în taină când am auzit colindătorii la poartă.

Într-o zi de primăvară am primit o scrisoare de la Rareș: „Mamă, știu că ți-e greu fără mine. Dar te rog să mă lași să fiu adultul care vreau să fiu. Nu vreau să te rănesc.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Am plâns și am râs amar. Poate că Rareș avea dreptate: trebuia să-l las să fie el însuși.

Dar cum poate o mamă să-și lase copilul fără să simtă că i se rupe sufletul?

Poate că nu există răspunsuri simple pentru noi, mamele din România care ne-am crescut copiii cu dor și sacrificiu și acum îi vedem plecând spre alte lumi. Poate că trebuie doar să învățăm să iubim altfel.

Oare chiar e vina mea? Sau pur și simplu lumea s-a schimbat și eu nu mai știu cum să-mi găsesc locul în ea?