Între Rugăciune și Tăcere: Cum Am Găsit Puterea Să Iert

— Ce-i asta? a întrebat soacra mea, ridicând desenul lui Radu cu două degete, ca și cum ar fi fost o bucată de hârtie murdară. Vocea ei răsună în bucătăria mică, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Radu, băiețelul meu de șapte ani, stătea cu ochii mari, așteptând verdictul. Desenase o casă colorată, cu un soare uriaș și o familie zâmbitoare. Pentru mine era o minune. Pentru ea, era „o mizerie fără sens”.

— Nu vezi că nu are proporții? Uite la casa asta! Și ce-i cu soarele ăsta portocaliu? Copiii de vârsta lui ar trebui să știe să deseneze mai bine! a continuat ea, fără să-și dea seama că fiecare cuvânt era ca o lovitură pentru sufletul copilului.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am vrut să țip, să-i spun să tacă, dar m-am abținut. Soțul meu, Mihai, stătea la masă cu privirea în farfurie, incapabil să intervină. Radu și-a lăsat capul în jos și a început să-și roadă unghiile. În acea clipă, am simțit că pierd controlul asupra propriei case.

După ce soacra mea a plecat, am găsit desenul lui Radu mototolit în coșul de gunoi. M-am așezat lângă el pe covor și l-am luat în brațe.

— Mami, de ce nu-i place bunicii desenul meu? a șoptit el.

Mi-au dat lacrimile. Cum să-i explic unui copil că uneori adulții uită să fie blânzi? Că uneori rănesc fără să-și dea seama?

— Desenul tău e minunat, iubire. Fiecare vede lumea altfel. Important e că tu ai pus suflet în el.

Noaptea aceea n-am dormit. Am stat pe marginea patului și m-am rugat. Am cerut putere să nu mă las copleșită de furie, să nu las resentimentele să-mi otrăvească inima. Am cerut răbdare pentru Mihai, care era prins între mine și mama lui, incapabil să aleagă o tabără fără să rănească pe cineva.

A doua zi dimineață, Mihai a încercat să deschidă subiectul.

— Știi că mama nu vrea răul nimănui… E doar… așa e ea.

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să văd cum îl rănește pe Radu cu vorbele ei! Dacă nu iei atitudine, o voi face eu!

S-a lăsat liniștea între noi. Am simțit că mă sufoc. M-am dus la biserică după ce l-am dus pe Radu la școală. M-am așezat pe o bancă și am început să plâng. Preotul parohiei noastre, părintele Ilie, m-a văzut și s-a apropiat.

— Ce te apasă, Irina?

I-am povestit totul printre suspine: despre desen, despre Radu, despre soacra mea care nu știe să iubească altfel decât criticând.

— Știi, Irina, uneori oamenii poartă poveri vechi pe care le varsă fără să-și dea seama peste cei dragi. Roagă-te pentru ea. Roagă-te pentru tine. Și vorbește-i cu blândețe. Poate nu va înțelege din prima, dar va simți schimbarea.

Am plecat de acolo mai ușoară cu câteva grame de suflet. În zilele următoare am încercat să mă rog pentru soacra mea, chiar dacă la început mi se părea imposibil. Îmi veneau în minte toate momentele când m-a făcut să mă simt mică și neimportantă. Dar încet-încet, am început să-i văd și vulnerabilitatea: o femeie care a crescut singură un copil după ce soțul ei a murit devreme, care nu știe alt limbaj decât cel al exigenței.

Într-o duminică după-amiază, am invitat-o la noi la cafea. Radu era în camera lui, desenând din nou.

— Mamă Maria, aș vrea să vorbim puțin despre Radu… și despre cum îi vorbim.

A ridicat sprâncenele.

— Ce vrei să spui?

— Știu că vrei ce e mai bun pentru el. Dar uneori cuvintele dor mai tare decât crezi. El are nevoie de încurajare ca să crească frumos.

A oftat adânc.

— Poate ai dreptate… Eu n-am avut parte de laude când eram mică. Poate nici nu știu cum se face…

Am simțit pentru prima dată că zidurile dintre noi se fisurează.

— Putem învăța împreună. Eu încă învăț în fiecare zi cum să fiu mamă.

A dat din cap încet și s-a uitat spre ușa camerei lui Radu.

— Pot să văd ce desenează?

Am zâmbit și am chemat-o pe Radu. A venit timid cu un alt desen: o familie ținându-se de mână sub un curcubeu.

— E foarte frumos… Ai folosit multe culori! a spus ea stângaci.

Radu a zâmbit larg pentru prima dată după mult timp.

În acea seară am mulțumit în rugăciune pentru mica noastră victorie. Nu știu dacă totul va fi perfect de acum înainte, dar știu că am găsit puterea să iert și să merg mai departe.

Mă întreb adesea: câți dintre noi purtăm răni vechi care ne fac să rănim fără voie? Oare cât de mult ar schimba lumea dacă am avea curajul să ne rugăm unii pentru alții și să vorbim cu blândețe?