Între datorie și dezamăgire: Povestea unei surori în România de azi

— Nu pot să cred că iar ai rămas fără bani, Irina! am izbucnit, cu telefonul strâns între degete, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurată. Era deja a treia oară în ultimele două luni când sora mea mă suna plângând, rugându-mă să o ajut. De data asta, motivul era mai grav: soțul ei, Radu, o forțase să-și dea demisia din postul de contabilă la firma din oraș, sub pretextul că „o femeie trebuie să stea acasă cu copiii”.

— Te rog, Ana, nu am cui să cer! Copiii au nevoie de haine noi pentru școală. Știi că nu exagerez… Nu mai am niciun ban pus deoparte, mi-a spus ea printre suspine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi aminteam perfect ziua când Irina m-a sunat prima dată după ce a fost concediată. Era devastată, dar și furioasă pe Radu. „Nu știi cum e să te simți inutilă în propria casă”, îmi spusese atunci. Și totuși, de fiecare dată când încercam să vorbesc cu el despre situație, mă întâmpina cu un zâmbet fals și replici tăioase: „Lasă, Ana, că nu-i treaba ta. Familia noastră, regulile noastre.”

M-am uitat în jurul meu. Apartamentul meu mic din București era plin de hârtii și facturi neplătite. Salariul meu de profesoară abia îmi ajungea pentru chirie și mâncare. Dar cum să-i spun nu surorii mele? Cum să-i refuz pe nepoții mei, care nu aveau nicio vină?

— Bine, Irina. O să-ți trimit banii mâine dimineață. Dar te rog… trebuie să faci ceva. Nu poți continua așa la nesfârșit.

A tăcut câteva secunde.

— Știu… dar nu găsesc nimic. Am fost la interviuri, dar toți vor experiență recentă sau nu mă primesc pentru că am copii mici. Radu zice că exagerez și că ar trebui să mă mulțumesc cu ce avem.

Am oftat adânc. Îmi venea să țip la ea, să-i spun că nu e corect să se lase călcată în picioare. Dar știam că nu ar ajuta la nimic.

— Irina, ascultă-mă bine: trebuie să-ți găsești curajul să-i spui lui Radu că nu mai merge așa. Nu poți fi dependentă de el la nesfârșit.

— Și dacă mă dă afară din casă? Unde mă duc cu copiii?

Mi-am mușcat buza. Realitatea era crudă: în România anului 2023, prea multe femei încă depindeau financiar de soții lor și erau prinse în relații toxice din cauza lipsei de opțiuni.

A doua zi i-am trimis banii. Am primit un mesaj scurt: „Mulțumesc, Ana. Nu știu ce m-aș face fără tine.”

Seara am ieșit la o plimbare prin cartier, încercând să-mi limpezesc gândurile. M-am întâlnit cu vecina mea, doamna Stanciu, care m-a întrebat:

— Ce ai pățit, dragă? Pari abătută.

I-am povestit pe scurt situația Irinei.

— Of, mamă… Așa-s bărbații ăștia! Dar tu ai grijă de tine! Să nu te tragi tu la fund pentru necazurile altora.

Cuvintele ei m-au urmărit toată noaptea. Oare chiar mă sacrific prea mult? Oare Irina se va ridica vreodată pe picioarele ei sau va rămâne mereu prizoniera unui soț egoist și a propriilor frici?

Sâmbătă dimineața am primit un telefon neașteptat de la mama:

— Ana, trebuie să vii acasă. Radu a făcut scandal aseară și a spart câteva lucruri prin casă. Copiii sunt speriați. Irina nu știe ce să facă.

Am luat primul tren spre Ploiești. Pe drum, mi-am amintit copilăria noastră: eu și Irina alergam prin curte, râzând fără griji. Niciodată nu mi-aș fi imaginat că vom ajunge aici — eu salvatorul obosit, ea victima fără ieșire.

Când am ajuns acasă, Irina stătea pe canapea cu ochii roșii de plâns. Copiii se jucau tăcuți într-un colț.

— Ana… nu mai pot. Mi-e frică pentru copii. Dar dacă plec… unde mă duc?

Am luat-o în brațe.

— O să găsim o soluție împreună. Poate stai la mine o vreme, până îți găsești ceva de muncă.

— Nu vreau să-ți stric viața…

— Nu-mi strici nimic! Suntem surori. Dar trebuie să vrei și tu să ieși din asta.

După câteva zile de discuții tensionate cu Radu — care a urlat la mine că „îmi bag nasul unde nu-mi fierbe oala” — Irina a acceptat să vină cu copiii la mine în București. A fost greu: apartamentul meu era prea mic pentru patru persoane, iar vecinii au început să murmure despre „femeia aia cu doi copii care stă pe capul Anei”.

Irina a început să caute din nou de lucru. A mers la zeci de interviuri; uneori se întorcea acasă plângând pentru că fusese refuzată sau tratată cu superioritate: „Aveți copii mici? Nu credem că veți face față programului.”

Într-o seară, după încă un refuz dureros, Irina s-a prăbușit pe pat:

— Poate Radu are dreptate… Poate chiar nu sunt bună de nimic.

M-am așezat lângă ea și i-am spus:

— Nu-l mai lăsa să-ți intre în cap! Ești puternică și meriți mai mult decât să trăiești cu frică.

După două luni grele, Irina a găsit un post part-time la o librărie din cartier. Salariul era mic, dar era un început. Copiii s-au adaptat greu la noua școală, dar încet-încet au început să zâmbească din nou.

Radu a continuat să o sune și să o amenințe că îi va lua copiii dacă nu se întoarce acasă. Am mers împreună la poliție și la un avocat; am descoperit cât de greu e pentru o femeie singură în România să-și apere drepturile.

Au trecut șase luni de atunci. Irina încă luptă cu traumele trecutului și cu lipsurile materiale, dar e mai liberă ca niciodată. Eu? M-am schimbat și eu: am învățat că uneori trebuie să spui „nu” chiar și celor dragi, ca să nu te pierzi pe tine însăți.

Mă uit la sora mea și mă întreb: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi avem curajul să rupem lanțurile dependenței și ale fricii? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?