Umbre pe pragul casei mele

— Cine e acolo? am strigat cu voce tremurată, lipită de ușa apartamentului din cartierul Drumul Taberei, unde locuiam de aproape doi ani. Era trecut de ora zece seara, iar ploaia bătea cu putere în geamuri. Bătăile în ușă nu încetau, ba chiar deveneau mai insistente. Inima îmi bătea nebunește. Nu așteptam pe nimeni, iar vecinii mei, doamna Stanciu și bătrânul domn Ilie, nu obișnuiau să bată la ușă la ore din astea.

— Vă rugăm, deschideți! Suntem o familie cu doi copii mici! Ne-a spus proprietarul că aici e apartamentul liber! vocea unei femei răzbătea printre zgomotele ploii și ale orașului.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Proprietarul, domnul Popescu, nu mă anunțase de nicio vizită. Am pus lanțul la ușă și am deschis doar cât să văd cine e. În fața mea stăteau o femeie cu ochii umflați de plâns, un bărbat cu o geantă mare și doi copii zgribuliți, unul dintre ei ținând strâns un ursuleț de pluș.

— Nu știu nimic despre asta, am spus, încercând să-mi păstrez calmul. Eu sunt chiriașa aici. Proprietarul nu mi-a spus nimic despre vreo familie care să vină.

Femeia a început să plângă mai tare.

— Vă rugăm, măcar lăsați-ne să stăm pe hol până trece ploaia! Copiii sunt uzi leoarcă…

Am privit spre cei mici. Fetița tremura vizibil, iar băiatul părea speriat. O parte din mine voia să-i ajute, dar alta îmi șoptea că nu e sigur. În București auzisem destule povești cu oameni care se dădeau drept altcineva ca să intre în casele oamenilor.

— Îmi pare rău, nu pot… Nu vă cunosc și nu am voie să primesc pe nimeni fără acordul proprietarului, am spus, încercând să par fermă.

Bărbatul s-a încruntat.

— Domnișoară, suntem oameni serioși! Avem nevoie doar de adăpost pentru câteva ore! Nu vă cerem nimic altceva!

Am închis ușa încet, cu inima frântă. Am sunat imediat la domnul Popescu.

— Domnișoară Irina, nu știu despre ce vorbiți! Eu nu am dat anunț că apartamentul e liber! Să nu deschideți nimănui! mi-a spus el pe un ton alarmat.

Am rămas lipită de ușă, ascultând cum familia continua să bată și să implore. M-am simțit vinovată și neputincioasă. Oare chiar erau cine pretindeau? Sau era doar o înscenare? În minte mi-au venit toate poveștile spuse de mama: „Să nu deschizi ușa străinilor! În ziua de azi nu mai poți avea încredere în nimeni!”

Am stat așa aproape o oră, cu sufletul la gură. La un moment dat, bătăile s-au oprit. Am tras cu ochiul pe vizor: familia stătea ghemuită pe jos, copiii dormeau sprijiniți de mama lor. Am simțit un nod în gât. Am luat o pătură și câteva biscuiți și le-am lăsat pe preș, fără să deschid prea mult ușa.

— Luați astea… Îmi pare rău că nu pot face mai mult… am șoptit.

Femeia m-a privit cu recunoștință și rușine în același timp.

— Mulțumim… Dumnezeu să vă aibă în pază…

Dimineața, când am ieșit spre serviciu, holul era gol. Pătura dispăruse, la fel și familia. Am rămas cu un gust amar și cu întrebări care mă bântuie și azi: dacă erau într-adevăr la ananghie? Dacă eu aș fi fost în locul lor?

Câteva zile mai târziu, la ședința de bloc, doamna Stanciu povestea tuturor despre „familia aceea dubioasă care a încercat să păcălească lumea”. Unii vecini dădeau din cap aprobator, alții păreau indiferenți. Eu nu am spus nimic. M-am întrebat dacă nu cumva ne-am pierdut umanitatea din cauza fricii.

Seara, când am ajuns acasă, m-am uitat lung la ușa mea și la preșul gol. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă m-am lăsat condusă de prejudecăți și teamă. Poate că uneori granița dintre siguranță și omenie e mai subțire decât credem.

Oare ce aș fi făcut dacă eram eu mama aceea disperată? Sau dacă eram copilul tremurând pe holul rece? Voi ce ați fi făcut în locul meu?