Casa dintre nuci

— Nu poți să vii după atâția ani și să ceri jumătate din tot, Vlad! am izbucnit, cu mâinile tremurând pe clanța ușii vechi de la intrare. Era o după-amiază rece de octombrie, iar frunzele de nuc foșneau sub pașii lui apăsați. Îl priveam cum stătea în prag, cu geaca lui scumpă și privirea rece, străină. În spatele lui, curtea era pustie, iar casa părea mai mică decât o țineam minte.

— E dreptul meu, Maria. Știi bine. Tata n-a lăsat niciun testament. Legea spune clar: jumătate mie, jumătate ție.

Vocea lui era tăioasă, fără urmă de regret sau de amintire. M-am sprijinit de perete, simțind cum mi se strânge inima. Toată viața mea fusese aici, între pereții ăștia care miroseau a lemn vechi și a supă de găină. Eu am rămas când Vlad a plecat la București, la facultate, și apoi s-a pierdut printre străini și afaceri. Eu am spălat podelele, am schimbat pansamentele tatei când nu mai putea merge, am plâns singură în bucătărie când doctorul mi-a spus că nu mai are mult.

— Vlad, tu nici măcar nu ai venit la înmormântare! am spus printre dinți. Ai trimis o coroană și atât. Nu știi ce a fost aici în ultimii ani.

A oftat și s-a uitat în altă parte, ca și cum ar fi vrut să termine repede discuția.

— Nu contează. Sunt și eu copilul lui. Și am nevoie de partea mea. Am datorii, Maria. Nu pot să mă prefac că nu există casa asta.

M-am uitat la el cu furie și neputință. Am simțit cum toată oboseala ultimilor ani mă apasă pe umeri. M-am gândit la serile când tata mă striga din somn, la zilele când mergeam cu el la doctor cu autobuzul vechi de la șapte dimineața, la vecinii care mă ajutau cu lemnele iarna. Vlad nu știa nimic din toate astea. Pentru el, casa era doar o sumă de bani.

În zilele următoare, Vlad a început să vină tot mai des. A adus un notar din oraș și a început să facă inventarul lucrurilor: masa din stejar a bunicii, covorul țesut de mama înainte să moară, icoana veche din hol. Fiecare obiect avea pentru mine o poveste, pentru el — o valoare de piață.

— Uite, Maria, putem să vindem totul și să împărțim banii. Sau poți să-mi dai tu partea mea și rămâi aici.

— Și cu ce bani să-ți dau partea ta? am întrebat amar. Crezi că am strâns ceva din pensia tatei?

A ridicat din umeri.

— Atunci vindem.

Am simțit că mă sufoc. Casa asta era tot ce aveam. Nu aveam copii, nu aveam soț — doar amintirile și pereții ăștia care mă protejau de lume. Am început să nu mai dorm nopțile, să mă gândesc la fiecare colț al casei: la nucul sub care stăteam cu tata vara, la fereastra unde mama punea mușcatele roșii.

Într-o seară, m-a sunat tanti Ileana de peste drum.

— Maria, am auzit că Vlad vrea să vândă casa… Ce-o să faci?

— Nu știu… Nu pot să plec de aici. Dar nici nu pot să-i dau banii.

— Poate găsim o soluție… Poate vorbești cu primarul sau cu preotul. Să te ajute cineva.

Am încercat să vorbesc cu primarul, dar mi-a spus că legea e lege și nu poate face nimic. Preotul m-a ascultat cu blândețe și mi-a spus să nu-mi pierd credința.

Într-o zi, Vlad a venit cu o femeie tânără — o agentă imobiliară.

— Maria, trebuie să vezi realitatea: casa asta valorează mult mai mult decât crezi tu. Dacă o vindem acum, ieși și tu bine.

Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.

— Pentru tine e doar o casă… Pentru mine e viața mea!

A ridicat din sprâncene.

— Viața ta poate începe oriunde altundeva. Nu te mai agăța de trecut.

Am izbucnit în plâns în fața lor. Femeia s-a uitat stânjenită la mine; Vlad părea jenat pentru o clipă, dar apoi s-a întors spre ea:

— Să facem poze pentru anunț.

Am ieșit în curte și m-am așezat pe banca veche sub nuc. M-am uitat la cerul gri și m-am întrebat dacă tata ar fi vrut asta. Dacă sacrificiul meu chiar a contat pentru cineva sau dacă totul se reduce la acte și procente.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Vlad ca între frați. I-am povestit despre ultimele zile ale tatei, despre cum mă ținea de mână și îmi spunea că sunt tot ce are pe lume. Dar el părea deja hotărât.

— Maria, nu vreau să ne certăm… Dar nu pot renunța la partea mea.

Am început să caut soluții disperate: să iau un credit la bancă — dar cine dă credit unei femei singure de peste patruzeci de ani cu salariu minim? Să vând din lucruri — dar cui îi trebuie masa bunicii sau covorul vechi?

Vecinii au început să vorbească:

— Săraca Maria… O s-o dea Vlad afară din casă…

Într-o noapte am visat că tata venea la mine și îmi spunea: „Nu lăsa casa asta pe mâna străinilor!” M-am trezit plângând și am știut că nu pot renunța fără luptă.

Am scris o scrisoare lungă lui Vlad:

„Vlad,
Știu că ai dreptul tău legal. Dar te rog să-ți amintești ce a însemnat casa asta pentru noi toți. Dacă ai putea să-mi dai timp… Poate găsesc o soluție. Poate găsim împreună o cale să nu pierdem tot ce ne-a rămas din familie.”

A doua zi mi-a răspuns scurt:

„Maria,
Nu pot aștepta prea mult. Am nevoie urgent de bani.”

Am simțit că mă prăbușesc. Am mers la cimitir și am stat lângă crucea tatei ore întregi. M-am rugat să-mi dea putere sau un semn.

În cele din urmă, după luni de stres și negocieri, Vlad a acceptat să-mi vândă partea lui în rate mici pe câțiva ani — dar numai după ce i-am promis că voi face tot posibilul să nu întârzii nicio plată.

Casa a rămas a mea — dar liniștea nu s-a întors niciodată complet. Relația cu Vlad s-a rupt definitiv; nu mi-a mai scris niciodată.

Uneori mă întreb dacă merită să lupți atât pentru niște ziduri sau dacă familia e mai importantă decât orice moștenire materială. Oare sacrificiul meu chiar a avut rost? Ce ați fi făcut voi în locul meu?