Între vină și iertare: Povestea mea despre plecarea de acasă și regăsirea credinței

— Cum ai putut să mă lași singură, Ilinca? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care clocotea pe aragaz. Mâinile ei tremurau ușor, iar ochii, de obicei calzi, erau acum plini de reproș. Aveam douăzeci și trei de ani și tocmai îi spusesem că am primit un job la București. Nu era prima dată când vorbeam despre plecare, dar niciodată nu fusese atât de real.

— Mamă, nu pot să stau aici toată viața. Știi că nu găsesc nimic de lucru în sat. Am nevoie să încerc… să văd ce pot face cu adevărat.

Ea a tăcut, dar tăcerea ei era mai grea decât orice ceartă. În acea seară, am adormit cu ochii în tavan, ascultând cum ploaia lovea geamul și întrebându-mă dacă nu cumva fac cea mai mare greșeală din viața mea.

A doua zi am plecat. Mama nu a venit la poartă să mă vadă urcând în autobuz. Am simțit un gol în stomac, ca și cum o parte din mine rămăsese acolo, pe ulița prăfuită. În București, totul era nou, rece și străin. M-am aruncat cu capul înainte în muncă, încercând să uit privirea mamei din acea dimineață.

Primele luni au fost un haos: chirie scumpă într-o garsonieră cu igrasie, colegi reci, șefi care țipau pentru orice greșeală. Seara, când ajungeam acasă, mă prindeam deseori plângând fără să știu exact de ce. Îmi lipsea mirosul de pâine caldă din bucătăria mamei, râsul vecinelor care bârfeau la poartă, liniștea satului.

Îi sunam rar pe ai mei. De fiecare dată, mama răspundea scurt:

— Ești bine? Ai ce-ți trebuie?

— Da, mamă. Sunt bine.

— Bine. Ai grijă de tine.

Apoi liniște. Nu-mi spunea niciodată că îi e dor de mine sau că îi pare rău că am plecat. Dar simțeam în fiecare cuvânt cât de mult o doare.

Într-o seară de toamnă, după o zi grea la birou, am primit un telefon de la vecina noastră, tanti Viorica:

— Ilinca, mama ta a căzut pe scări. Nu-i nimic grav, dar e speriată. Poate ar fi bine să vii pe acasă.

Am simțit cum mă prăbușesc. Vinovăția m-a lovit ca un val rece: dacă aș fi fost acolo, poate nu s-ar fi întâmplat nimic. Am luat primul tren spre casă și am găsit-o pe mama palidă, cu piciorul bandajat, dar încă încăpățânată.

— Nu trebuia să vii pentru atâta lucru, mi-a spus ea, evitându-mi privirea.

— Mamă, îmi pare rău… Poate n-ar fi trebuit să plec.

— Nu-i vina ta că am îmbătrânit, Ilinca. Dar nici nu pot să spun că nu mă doare.

Am stat câteva zile acasă și am încercat să o ajut cât am putut. În fiecare seară mă rugam în șoaptă: „Doamne, dă-mi putere să fac ce e mai bine pentru noi.” Nu știam dacă să mă întorc la București sau să rămân lângă ea. M-am sfătuit cu preotul satului, părintele Doru:

— Ilinca, fiecare om are drumul lui. Sufletul tău nu va găsi liniște dacă trăiești doar pentru a-i mulțumi pe ceilalți. Roagă-te și caută răspunsul în inima ta.

M-am întors la București cu inima frântă. Vinovăția nu mă lăsa să dorm nopțile. M-am apucat să merg la biserică în fiecare duminică, sperând să găsesc alinare. Am început să citesc psalmi și să mă rog pentru mama mea, pentru sănătatea ei și pentru iertarea mea.

Într-o zi, după slujbă, o bătrână s-a apropiat de mine:

— Draga mea, Dumnezeu nu vrea să trăim în vinovăție. El vrea să ne ridicăm și să mergem mai departe cu credință.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte mult timp. Am început să vorbesc mai des cu mama la telefon, să îi povestesc despre viața mea și să o ascult când avea nevoie să se descarce. Încet-încet, relația noastră s-a schimbat. Nu mai era doar mama care mă aștepta acasă; era prietena mea cea mai bună.

Au trecut ani până când am reușit să mă iert cu adevărat pentru plecarea mea. Am înțeles că nu poți trăi viața altcuiva și că uneori trebuie să te rupi de trecut ca să poți crește. Mama a venit la mine la București într-o primăvară și a zâmbit când a văzut cât de mult m-am schimbat.

— Sunt mândră de tine, Ilinca. Și eu am avut visele mele când eram tânără… Poate n-am avut curajul tău.

Am plâns amândouă atunci, dar pentru prima dată lacrimile mele nu erau din vinovăție, ci din recunoștință.

Acum știu că Dumnezeu mi-a dat puterea să merg mai departe și să mă împac cu mine însămi. Rugăciunea m-a ajutat să-mi găsesc liniștea și să-mi iert greșelile.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu povara vinovăției fără să știm că iertarea începe cu noi? Oare câți ne-am putea elibera dacă am avea curajul să ne privim sufletul cu adevăr?