Casa dintre noi: Povestea unei construcții care a dărâmat liniștea familiei

— Nu pot să cred, Sorina! Chiar tu ai acceptat să-i faci casa lui Vlad? Vocea mamei mele, doamna Elena, răsuna ca un tunet în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu tensiunea din aer.

Am rămas cu lingura suspendată deasupra oalei, încercând să-mi adun gândurile. Mara, fiica mea de 19 ani, stătea la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic. Dar știam că fiecare cuvânt îi răscolea sufletul.

— Mamă, nu construim casa pentru nimeni altcineva decât pentru noi. Pentru Mara, pentru liniștea noastră. Nu pentru Vlad, nu pentru nimeni! am spus apăsat, dar vocea mi-a tremurat.

— Așa zici tu, dar toată lumea vorbește! Că vă pregătiți să-i dați casa Mariei și lui Vlad după ce se căsătoresc. Că așa se face la noi în sat! Și ce-o să zică lumea dacă nu se întâmplă așa?

Am simțit cum mă sufoc. De când am început construcția casei pe terenul moștenit de la bunicul, zvonurile au început să curgă ca ploaia de vară. Toți vecinii, rudele din partea soțului meu, Ion, ba chiar și preotul satului, păreau să știe mai bine decât noi pentru cine ridicăm casa.

Mara a ridicat privirea din telefon și m-a privit cu ochii ei mari, verzi, plini de teamă și revoltă.

— Mamaie, eu nu mă mărit cu Vlad! Nici nu-mi place de el! De ce trebuie să vorbim mereu despre asta?

Mama a oftat adânc și s-a așezat lângă Mara, mângâindu-i părul.

— Draga mea, Vlad e băiat bun. Familia lor are pământ, are animale. Voi doi ați fi potriviți. Și casa asta… e un început bun pentru voi.

Am simțit cum mă ia cu amețeală. Nu voiam să-i stric Mariei viitorul cu tradiții vechi și presiuni absurde. Dar nici nu puteam ignora privirile și șoaptele care ne urmăreau la fiecare pas.

Seara, după ce mama a plecat bombănind că „nu mai știm ce-i bine pentru copii”, am rămas singură cu Ion. El tăcea de câteva zile, evitând orice discuție despre casă sau despre Mara.

— Ion, trebuie să vorbim. Nu mai pot cu presiunea asta. Toată lumea crede că facem casa pentru Vlad și Mara. Dar dacă fata noastră nu vrea? Dacă are alte planuri?

Ion s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți.

— Sorina, știi cum e la noi. Dacă nu facem cum zice lumea, ne vorbesc de rău ani de zile. Și dacă Mara rămâne nemăritată? O să zică toți că i-am stricat norocul.

Am izbucnit în plâns. Nu mai puteam. Îmi doream doar o casă pentru familia mea, un loc unde Mara să se simtă liberă, nu prizonieră într-un aranjament făcut pe la spatele ei.

În zilele următoare, zvonurile au devenit tot mai apăsătoare. Matusa Ileana a venit la poartă cu o tavă de plăcinte și cu întrebări iscoditoare:

— Sorina dragă, când faceți logodna? Să știu să pregătesc darul pentru Vlad!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Ileana, nu e nicio logodnă! Mara nu vrea! Casa e pentru noi!

— Ei, las’ că știu eu cum e… Toate fetele zic că nu vor până le vezi mirese!

Mara a fugit în cameră plângând. Am urmat-o și am găsit-o ghemuită pe pat.

— Mamă… eu vreau să plec la facultate la Cluj. Nu vreau să mă mărit aici. Nu vreau să trăiesc viața altcuiva!

Am strâns-o în brațe și am simțit cât de firavă e speranța ei. Am știut atunci că trebuie să fac ceva.

În acea seară am convocat o „ședință de familie”. I-am chemat pe toți: mama, Ion, Mara și chiar pe Vlad cu părinții lui. Am pus totul pe masă:

— Casa asta e pentru familia noastră. Pentru Mara dacă vrea să stea aici sau pentru noi când vom fi bătrâni. Nu e pentru nicio nuntă aranjată! Mara are dreptul să-și aleagă singură drumul!

A urmat o tăcere grea ca plumbul. Vlad s-a uitat jenat la podea. Mama a început să plângă încet.

— Sorina… ne faci de râs în fața satului…

— Mai bine de râs decât să-mi văd fata nefericită toată viața!

A doua zi, satul vuia: „Sorina s-a răzvrătit! Fata ei nu vrea să se mărite! Ce rușine!” Dar eu am simțit o ușurare imensă. Pentru prima dată după luni întregi, Mara a zâmbit sincer.

Acum casa e aproape gata. E liniște în curte, dar ecoul vorbelor încă mai bântuie pe uliță. Poate că am supărat rudele și am tulburat tradițiile satului, dar am ales fericirea copilului meu.

Mă întreb uneori: oare cât de mult ar trebui să conteze părerea lumii atunci când vine vorba de viitorul copiilor noștri? Voi ce ați fi făcut în locul meu?