Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Irina, nu mai pot să dorm noaptea. Mă gândesc doar la tata. Dacă nu-l ajutăm acum, cine știe ce se întâmplă? vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uitam la el, cu ochii roșii de nesomn, și simțeam cum inima mi se rupe în două. Pe masă, plicul cu banii de la mama stătea ca o bombă cu ceas.

Nu trecuseră decât câteva ore de când mama mă sunase, cu voce tremurată: „Irina, am strâns cât am putut. Nu e mult, dar e destul pentru avansul la un apartament mic. Vreau să ai ceva al tău, să nu mai stai cu chirie.” Am plâns atunci, la telefon, simțind că în sfârșit visul nostru prinde contur. Dar bucuria s-a stins repede când Vlad a venit acasă cu vești proaste: tatăl lui avea nevoie urgentă de bani pentru tratament. Fără ajutor, risca să nu mai apuce Crăciunul.

— Vlad, știi cât am așteptat momentul ăsta? Să avem și noi casa noastră… Am stat ani de zile cu chirie, ne-am mutat de la o garsonieră la alta, mereu cu frica în sân că ne dă afară proprietarul. Mama a muncit toată viața pentru banii ăștia…

— Știu, Irina! Dar tata… Tata e singurul părinte care mi-a rămas. Dacă nu-l ajutăm acum…

Am simțit cum mă sufoc între două lumi. Pe de o parte, mama mea — văduvă de 15 ani, femeie simplă din Buzău, care a renunțat la tot ca să-mi fie mie bine. Pe de altă parte, Vlad — omul pe care îl iubesc de opt ani, care și-a crescut singur fratele mai mic după ce mama lui a murit. Și tatăl lui — un om bun, dar răpus de boală și sărăcie.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin apartamentul nostru închiriat din Drumul Taberei, printre cutii și haine aruncate peste tot. M-am gândit la copilăria mea — la camera mică din Buzău unde am crescut cu mama și la promisiunea pe care i-am făcut-o: că o să am casa mea, că n-o să mai depind niciodată de nimeni.

Dimineața am sunat-o pe mama.

— Mamă… Vlad vrea să-i dăm banii tatălui lui pentru tratament.

A fost liniște la telefon. Apoi am auzit-o oftând.

— Irina, tu știi ce e mai bine pentru voi. Eu ți-am dat banii ca să fii fericită. Dacă fericirea ta înseamnă să ajuți pe cineva drag… fă ce simți.

Am simțit cum mă apasă lacrimile. Mama nu voia să mă facă să mă simt vinovată, dar știam cât a muncit pentru fiecare leu. Știam că visul ei era să mă vadă la casa mea.

Seara am vorbit cu Vlad.

— Vlad… dacă îi dăm banii tatălui tău, nu mai avem nicio șansă să luăm apartamentul. Poate niciodată. Știi cât de greu e să strângi din nou atâția bani?

Vlad s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Știu… Dar dacă tata moare și noi stăm într-un apartament nou… cum o să pot trăi cu asta?

Am început să plâng amândoi. Ne țineam în brațe și simțeam că lumea noastră se destramă.

Au urmat zile de tăcere și certuri mărunte. Orice discuție despre bani devenea un câmp de luptă. Eu visam la o casă a noastră; el visa să-și salveze tatăl.

Într-o zi, fratele lui Vlad a venit la noi.

— Irina, Vlad… Tata nu vrea ca voi să vă certați din cauza lui. Mi-a spus să vă gândiți bine ce faceți cu banii. Zice că nu vrea să fie povara nimănui.

M-am uitat la Vlad. Era palid și obosit.

— Nu pot… Nu pot să-l las așa…

Am hotărât atunci să mergem împreună la spital. L-am găsit pe tatăl lui Vlad slăbit, dar cu ochii vii.

— Irina… Vlad… Voi sunteți tineri. Viața voastră abia începe. Nu vă sacrificați viitorul pentru mine. Dacă aveți șansa să aveți casa voastră… faceți-o! Eu mă descurc cum pot.

Dar știam că nu se va descurca. Știam că fără tratament nu are nicio șansă.

În acea seară am stat până târziu pe balconul apartamentului nostru închiriat. Bucureștiul era plin de lumini și zgomote, dar eu mă simțeam mai singură ca niciodată.

— Vlad… dacă îi dăm banii tatălui tău și nu mai reușim niciodată să strângem pentru casă… o să mă urăști?

— Nu te-aș putea urî niciodată, Irina. Dar dacă tata moare și noi avem casa noastră… cred că m-aș urî eu pe mine.

Am decis împreună: banii vor merge la tratamentul tatălui lui Vlad. Am sunat-o pe mama și i-am spus printre lacrimi decizia noastră. A plâns și ea, dar mi-a spus că e mândră de mine.

Au trecut luni grele. Tatăl lui Vlad s-a simțit mai bine o vreme, dar boala a revenit. Banii s-au dus repede — tratamentele sunt scumpe în România și sistemul medical te lasă adesea singur când ai cea mai mare nevoie.

Noi am rămas tot cu chirie, mereu cu frica în suflet că nu vom reuși niciodată să avem ceva al nostru. Relația noastră a trecut prin încercări grele — uneori ne certam din nimic, alteori ne țineam în brațe ca doi naufragiați pe o insulă pustie.

Dar am învățat ceva: familia nu e doar despre sânge sau proprietate; e despre alegeri grele și sacrificii făcute din iubire.

Acum stau pe același balcon și privesc luminile orașului. Încerc să-mi dau seama dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am pierdut totul pentru un vis care nu era al meu.

Oare câți dintre noi sunt puși în fața unor astfel de alegeri? Oare ce ați fi făcut voi în locul meu?