Dragoste la 58 de ani: Între curaj și prejudecată

— Nu pot să cred, mama! La vârsta ta? Ce-ți mai trebuie ție dragoste? Nu ești mulțumită cu ce ai? vocea Ancăi, fiica mea cea mare, răsuna ca un ecou dureros în bucătăria mică, cu miros de cafea și pâine prăjită. M-am uitat la ea peste ceașca de cafea, încercând să-mi găsesc cuvintele. Mâinile îmi tremurau ușor, iar inima bătea nebunește, ca și cum ar fi vrut să-mi sară din piept.

— Anca, nu e vorba că nu sunt mulțumită… dar simt că trăiesc din nou. Nu știu cum să-ți explic. E ceva ce nu am mai simțit niciodată, am șoptit, rușinată parcă de propriile mele sentimente.

— Tata știe? a întrebat Mihai, fiul meu cel mic, cu o privire tăioasă. — Sau vrei să-l omori cu zile?

Am simțit cum mă sufoc. De 35 de ani eram căsătorită cu Doru. Un om bun, liniștit, dar între noi nu mai era nimic de mult timp. Doar obișnuință. Dormeam în camere separate de ani buni. Vorbeam despre facturi, despre ce trebuie cumpărat, despre copii și atât. Nici nu-mi mai aminteam când mă privise ultima dată cu dragoste. Dar nu mă plânsesem niciodată. Așa era la noi, la români: răbdai, pentru familie.

Totul s-a schimbat într-o zi banală de toamnă, când l-am întâlnit pe Victor la piață. Era văduv de câțiva ani, cu ochii lui albaștri și zâmbetul cald. M-a ajutat să car sacoșele grele și am stat apoi la o cafea la colțul străzii. Am râs ca o adolescentă. M-a ascultat cu o atenție pe care nu o mai primisem de zeci de ani. În fiecare zi găseam un pretext să ne vedem: ba o plimbare prin parc, ba o vizită la muzeu. Simțeam că trăiesc din nou.

Dar fericirea mea a devenit rapid subiect de bârfă în familie. Sora mea, Mariana, m-a sunat într-o seară:

— Tu ai înnebunit? La vârsta asta să-ți bați joc de familie? Ce-o să zică lumea?

— Mariana, lumea nu trăiește în pielea mea! am izbucnit pentru prima dată după mult timp.

— Dar copiii? Doru? Nu te gândești la ei?

M-am gândit la ei toată viața. Am pus mereu pe primul loc nevoile lor, liniștea lor. Dar eu? Eu când am voie să fiu fericită?

Într-o seară, Doru a venit acasă mai devreme decât de obicei. M-a privit lung și mi-a spus:

— Am auzit… lumea vorbește. E adevărat?

Nu am putut să-l mint.

— Da, Doru. E adevărat. Nu vreau să te rănesc, dar nu mai pot trăi așa.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Știi ceva? Poate că și eu am greșit. Poate că ne-am pierdut pe drum. Dar nu credeam că o să ajungem aici.

Am plâns amândoi în acea noapte. Pentru tot ce fusese și pentru tot ce nu fusese niciodată între noi.

A doua zi dimineață, copiii au venit acasă. Anca era furioasă:

— Mama, gândește-te bine! O să rămâi singură! Victor n-o să stea cu tine mult! Ce-o să faci când o să te părăsească?

— Poate că da, poate că nu… Dar măcar încerc! Nu vreau să mor cu regrete!

Mihai s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Mama… eu nu te judec. Dar mi-e greu să te văd așa… schimbată.

Am simțit atunci cât de greu e să fii mamă și femeie în același timp. Să alegi între tine și cei pe care îi iubești cel mai mult.

Zilele au trecut greu. Vecinii șușoteau pe la colțuri. Prietenele mă priveau cu milă sau cu invidie ascunsă. Doru s-a mutat la sora lui pentru o vreme. Eu am rămas singură în apartamentul nostru mare și gol.

Victor venea des să mă vadă. Îmi aducea flori și mă făcea să râd din nou.

— Tu chiar crezi că avem vreo șansă? l-am întrebat într-o seară.

— Nu știu… Dar știu că vreau să încercăm! mi-a răspuns el cu sinceritate.

Într-o duminică dimineață, am ieșit împreună în parc. Soarele strălucea blând peste frunzele galbene. O femeie în vârstă ne-a privit lung și a zâmbit complice:

— Să nu vă fie rușine să fiți fericiți! Viața e scurtă!

Am simțit atunci că poate nu sunt nebună. Poate că merit și eu o șansă la fericire.

Divorțul a fost greu și dureros. Copiii au suferit, dar încet-încet au început să mă înțeleagă. Doru și-a găsit liniștea într-o pasiune veche: pescuitul.

Eu și Victor am început o viață nouă împreună. Nu e totul roz: avem problemele noastre, temerile noastre. Dar mă trezesc dimineața cu zâmbetul pe buze și cu inima ușoară.

Mă întreb uneori: Oare am făcut bine? Oare chiar meritam această șansă? Sau am fost egoistă? Dar apoi îmi spun: Dacă nu acum, atunci când? Voi ce ați fi făcut în locul meu?