Frigiderul gol și sufletul plin de griji: Povestea unei mame din București

— Iar nu ai cumpărat nimic de mâncare, Mariana? Vocea lui Viorel răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu încerc să ascund o lacrimă în colțul ochiului. Mă uit la frigiderul gol, doar cu o cutie de iaurt pe raftul de sus și două ouă crăpate într-un colț. Mă simt vinovată, dar și neputincioasă. Salariile noastre abia mai ajung pentru facturi și medicamente, iar Radu… Radu nu iese din cameră decât noaptea, când crede că nu-l vede nimeni.

— Ce vrei să fac, Viorel? Să scot bani din piatră seacă? îi răspund, încercând să-mi păstrez calmul. Dar el deja a trântit ușa și s-a dus la televizor, bombănind despre cum „alții la vârsta lui Radu aveau deja copii la școală”.

Radu are 32 de ani. Lucrează de acasă, pe calculator, ceva cu programare, dar nu știu exact ce face. Nu are prieteni, nu are iubită, nu iese nici măcar la magazin. Când era mic, era vesel și plin de viață. Acum, e ca o umbră care bântuie prin casă. Are peste 100 de kilograme și evită oglinzile. Uneori îl aud noaptea plângând încet. Alteori îl surprind râzând singur la monitor.

Într-o seară, am încercat să vorbesc cu el. Am bătut timid la ușă.

— Radu, pot să intru?

— Da, mamă…

Camera lui miroase a stătut și a chipsuri vechi. Pe birou sunt sticle goale de cola și pungi mototolite. E întuneric, doar lumina monitorului îi luminează fața obosită.

— Nu vrei să ieșim puțin? Să mergem la piață sau măcar până la Mega?

— Nu pot acum, am deadline…

— Radu… ai vorbit cu cineva în ultima vreme? Cu vreun prieten?

— Nu am chef de discuții, mamă. Lasă-mă, te rog.

Am ieșit cu inima strânsă. Viorel m-a întâmpinat în hol.

— Iar l-ai cicălit? Lasă-l în pace! Dacă nu vrea să iasă din carapace, să stea acolo! Poate așa se satură!

— Dar Viorel, nu vezi că băiatul nostru se stinge pe picioare? Nu putem să-l lăsăm așa!

— Să-și găsească o fată! Să plece! Să ne lase și pe noi în pace!

M-am prăbușit pe canapea și am plâns în tăcere. Îmi era dor de vremurile când mergeam toți trei la iarbă verde sau când Radu îmi povestea despre visele lui. Acum, tot ce avem sunt certuri și tăceri apăsătoare.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe frigider: „Nu mă mai bateți la cap. Fac tot ce pot.” Am simțit un fior rece pe șira spinării. Am încercat să-l sun pe Radu la serviciu, dar mi-a răspuns sec: „Sunt ocupat.”

Am început să mă întreb dacă nu cumva noi suntem de vină. Poate l-am protejat prea mult. Poate l-am făcut să creadă că lumea e prea periculoasă pentru el. Sau poate că societatea asta care râde de cei diferiți l-a făcut să se ascundă.

Într-o duminică, am decis să fac ceva diferit. Am gătit plăcinta lui preferată cu mere și scorțișoară și am pus masa frumos.

— Hai la masă, Radu! Am făcut plăcinta ta preferată!

A venit încet, cu ochii roșii de nesomn. S-a așezat fără chef.

— Mamă… tu crezi că o să fiu vreodată fericit?

M-am blocat. Viorel s-a uitat la el pentru prima dată cu adevărat după mult timp.

— Băiete… fericirea nu vine dacă stai ascuns după monitor. Trebuie să lupți pentru ea!

Radu a oftat adânc.

— Și dacă nu pot? Dacă nu sunt bun de nimic?

Mi-am pus mâna pe mâna lui.

— Ești fiul meu și te iubesc orice ar fi. Dar trebuie să vrei și tu să ieși din cercul ăsta vicios.

Seara aceea a fost prima dată când am stat toți trei la masă fără să ne certăm. Am vorbit despre copilărie, despre visele noastre pierdute și despre ce ne doare cel mai tare: frica de singurătate.

Au trecut luni de atunci. Nu s-a schimbat totul peste noapte. Frigiderul tot gol e uneori, banii tot nu ne ajung. Dar Radu a început să iasă la plimbare cu mine prin parc. A slăbit câteva kilograme și chiar a început să vorbească online cu o fată pe care a cunoscut-o pe un forum despre jocuri video.

Viorel încă oftează când vede factura la curent sau când Radu uită să ducă gunoiul. Dar parcă ne-am apropiat mai mult ca familie.

Mă uit la Radu și mă întreb: Oare câți tineri ca el trăiesc izolați în casele lor, speriați de lume și de ei înșiși? Oare câte mame ca mine se simt vinovate pentru fiecare eșec al copiilor lor? Poate că nu există rețete magice pentru fericire sau succes, dar poate că dragostea și răbdarea pot schimba ceva.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați reuși să vă ajutați copilul să-și găsească drumul?