Bilete la teatru pe ultima sută de metri: Dar sau povară?

— Nu pot să cred! Am bombănit printre dinți, ținând în mână plicul găsit în cutia poștală. Pe el, scris cu pixul, stătea numele meu: Irina Popa. Am rupt hârtia cu nerăbdare și am găsit două bilete la piesa „Stele căzătoare” de la Teatrul Național. Ora spectacolului? 19:00. M-am uitat la ceas: era deja 17:00.

Telefonul a vibrat. „Sper să-ți placă surpriza! Ne vedem la teatru? Roxana.”

Roxana… mereu cu idei trăsnite, mereu pe fugă, mereu convinsă că spontaneitatea e cheia fericirii. Dar eu? Eu aveam deja planuri pentru seara asta: trebuia să merg la mama, care nu se simțea bine de câteva zile, și să o ajut cu cumpărăturile. În plus, aveam de terminat un raport pentru serviciu. M-am simțit prinsă între două lumi: una a datoriei și una a prieteniei.

Am sunat-o pe Roxana.

— Ești nebună! Cum să-mi dai bilete cu două ore înainte?

— Hai, Irina, nu fi așa! E o piesă grozavă, am găsit biletele la reducere azi dimineață și m-am gândit imediat la tine. Știu că ai nevoie să ieși din rutină!

— Dar nu pot să las totul baltă doar pentru că tu ai chef de aventuri de ultim moment!

— Hai, te rog! O să fie distractiv! Și oricum, când ai mai fost ultima dată la teatru?

Am oftat. Avea dreptate. Nu mai fusesem la teatru de ani buni. Dar nu era vorba doar despre mine. Mama mă aștepta. Și totuși… simțeam o vinovăție ciudată față de Roxana. Dacă refuzam, părea că nu apreciez gestul ei. Dacă acceptam, îmi neglijam familia.

Am sunat-o pe mama.

— Mamă, Roxana mi-a făcut o surpriză… mi-a luat bilete la teatru pentru diseară. Pot să vin mâine la tine?

O pauză lungă.

— Irina, dacă vrei să mergi, du-te. Eu mă descurc. Dar să nu uiți că mâine trebuie să mergem împreună la medic.

— Nu uit, promit.

Am simțit un nod în gât. Mama nu era genul care să se plângă, dar vocea ei trăda oboseala.

Am decis să merg la teatru. Poate că aveam nevoie de o pauză. Poate că Roxana avea dreptate.

La ora 18:50 eram în fața teatrului, cu inima bătându-mi tare. Roxana m-a întâmpinat cu un zâmbet larg și o îmbrățișare caldă.

— Vezi? Ai reușit! Știam eu că poți!

Piesa a fost superbă. Actorii au jucat cu pasiune, iar povestea despre alegeri dificile și regrete m-a atins direct în suflet. La final, Roxana m-a strâns de mână.

— Ți-a plăcut?

— Da… dar nu pot să nu mă gândesc că poate mama avea nevoie de mine acum.

— Irina, uneori trebuie să te gândești și la tine.

Pe drumul spre casă, am primit un mesaj de la fratele meu: „Mama e bine. A dormit aproape toată seara.” Am răsuflat ușurată, dar tot nu puteam scăpa de sentimentul că am dezamăgit-o.

A doua zi dimineață am mers la mama. M-a privit lung.

— Te-ai distrat aseară?

— Da… dar mi-a fost dor de tine.

— Și mie mi-e dor de tine mereu, Irina. Dar trebuie să înveți să spui „nu” uneori. Prietenii adevărați înțeleg când ai alte priorități.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. La prânz, Roxana mi-a trimis un mesaj: „Sper că nu te-ai supărat pe mine pentru surpriză.”

Am ezitat înainte să-i răspund. Ce înseamnă cu adevărat un cadou? E despre bucuria celui care dă sau despre nevoile celui care primește?

Seara, am stat pe balcon și am privit luminile orașului. M-am gândit la toate momentele când am acceptat lucruri doar ca să nu rănesc pe cineva sau când am spus „da” din vinovăție. Poate că gesturile frumoase au nevoie și de timp potrivit, nu doar de intenții bune.

M-am întrebat: Oare câți dintre noi au primit vreodată un „cadou” care i-a pus într-o situație imposibilă? Și cât de des avem curajul să spunem ce simțim cu adevărat?