Între dorința mamei și propriul drum: Povestea mea despre presiune, familie și curaj

— Eva, nu mai am răbdare! Ai 34 de ani, cât crezi că mai poți amâna? Vrei să mor fără să-ți văd copilul?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Mâinile ei tremurau pe ceașca de porțelan, iar ochii, altădată blânzi, mă priveau acum ca pe o străină.
— Mamă, nu pot să fac un copil doar pentru că vrei tu. Nu sunt pregătită. Nu cred că asta mă va face fericită.
— Fericirea ta? Ce știi tu despre fericire? Ai crescut cu tot ce ți-ai dorit, ți-am dat totul! Și acum, când a venit rândul tău să dai ceva înapoi, te ascunzi după scuze moderne!

Așa începe fiecare dimineață de când tata a murit. Mama s-a agățat de ideea unui nepot ca de o ancoră. Pentru ea, e singurul sens care i-a mai rămas. Pentru mine, e o povară care mă strivește încet, ca o piatră rece pe piept.

Am crescut în Bacău, într-un apartament cu două camere, unde fiecare colț păstrează urme din copilăria mea: păpușa cu cap spart din sufragerie, mirosul de sarmale iarna, vocea tatei la radio. După ce am terminat facultatea la Iași, am rămas acolo, am găsit un job la o editură și mi-am construit o viață simplă, dar a mea. Niciodată nu am simțit nevoia să mă grăbesc spre căsătorie sau copii. Prietenele mele din liceu au deja doi-trei copii, dar eu… eu am vrut altceva.

Când tata s-a stins, mama a început să mă sune zilnic. La început era doar dorul: „Ce faci, mamă? Ai mâncat?” Apoi au apărut întrebările: „Nu ai pe nimeni? Nu te gândești la viitor?” Și apoi amenințările voalate: „Dacă nu faci un copil, ce rost are tot ce am muncit?”

Într-o seară de toamnă, după o ceartă aprinsă la telefon, m-am trezit plângând pe podeaua bucătăriei mele din Iași. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu. Dacă nu cumva sunt egoistă. Am încercat să-i explic mamei că lumea s-a schimbat, că nu vreau să aduc pe lume un copil doar ca să-i umplu ei golul. Dar ea nu aude decât propriile regrete.

— Eva, dacă nu te hotărăști până la Crăciun, să nu te mai aștepți la nimic de la mine! Casa rămâne verișoarei tale, banii îi dau lui Vlad!
Am simțit cum mi se taie respirația. Vlad e vărul meu din București, mereu preferatul bunicii. Să pierd apartamentul copilăriei mele pentru că nu fac un copil? Mi se părea absurd și nedrept.

Am încercat să vorbesc cu prietena mea cea mai bună, Ioana. Ea are doi copii mici și o mamă la fel de insistentă.

— Eva, știu că doare… Dar până la urmă e viața ta. Dacă faci copil doar ca să-i faci pe plac mamei tale, vei ajunge să-l privești cu resentimente. Și nici ea nu va fi cu adevărat fericită.

Am încercat să-i explic mamei că există și alte moduri de a fi fericit. Că pot iubi fără să fiu mamă. Că pot construi ceva al meu fără să urmez rețeta ei. Dar pentru ea, femeia care nu devine mamă e o anomalie.

În Ajunul Crăciunului am mers acasă. Mama mă aștepta cu masa întinsă și ochii roșii de plâns.

— Eva, te rog… Nu vreau să mor singură. Nu vreau să-ți pierzi totul pentru o idee prostească.

— Mamă, nu pot trăi viața ta. Trebuie să-mi trăiesc propria viață, chiar dacă asta înseamnă să pierd tot ce am cunoscut vreodată ca „acasă”.

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns.

— Atunci… poate n-am fost o mamă bună dacă ai ajuns să gândești așa.

— Nu e vina ta… Dar nici a mea.

Au trecut luni de atunci. Mama încă nu vorbește cu mine decât rar și rece. Casa copilăriei mele e încă acolo, dar nu mai simt că aparțin acelui loc. Am început să merg la terapie și să scriu despre ce simt. Poate că nu voi avea niciodată un copil. Poate că voi regreta sau poate că voi găsi alte sensuri.

Dar mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar ca să nu-i dezamăgim pe cei care ne-au crescut? Și cât din ceea ce numim „familie” e iubire și cât e doar frică de singurătate?