Oaspeți nepoftiți: Ultima picătură

— Iar au venit! am șoptit printre dinți, privind pe geam cum umbrele se profilează în fața porții. Ploua mărunt, iar lumina slabă a felinarului tremura pe asfaltul ud. Mama, cu șorțul legat strâmb peste rochia de casă, s-a uitat la mine cu o privire vinovată.

— Ce să facem, Ilinca? Sunt rudele tale, nu putem să-i lăsăm afară…

Mi-am strâns pumnii. De ani de zile, casa noastră dintr-un cartier liniștit din Pitești devenise locul de întâlnire pentru toți: verișori, mătuși, vecini care „treceau doar să salute”, prieteni de familie care nu știau ce înseamnă să anunți înainte. Tata se retrăgea mereu în atelierul lui, lăsându-ne pe mine și pe mama să facem față valului de musafiri. Eu eram cea care gătea, servea, zâmbea forțat și asculta povești interminabile despre necazurile altora.

În seara aceea, când am deschis ușa și i-am văzut pe unchiul Doru și mătușa Florica, cu sacoșe pline și fețe larg zâmbitoare, am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Ilinca, draga mea! Ce noroc că eram prin zonă! Am zis să trecem și noi pe la voi, că tot n-am mai stat de vorbă de mult! a exclamat Florica, intrând ca la ea acasă.

Am zâmbit mecanic. În spatele lor, verișoara mea, Roxana, deja își scotea pantofii și se uita după telecomandă.

— Mami, ce avem de mâncare? a întrebat ea fără să salute.

Mama a început să cotrobăie prin frigider. Eu am rămas în hol, cu mâinile în șolduri. În mintea mea se derulau toate serile pierdute, toate planurile anulate pentru că „au venit ai noștri”, toate momentele în care mi-am dorit doar liniște.

După ce am pus masa și am ascultat încă o dată povestea despre pensia mică a unchiului Doru și durerile de spate ale mătușii Florica, am ieșit pe balcon. Ploua tot mai tare. Am simțit o lacrimă fierbinte pe obraz. Nu mai puteam. Nu mai voiam să fiu gazda perfectă.

A doua zi dimineață, după ce musafirii au plecat (lăsând în urmă o chiuvetă plină și firimituri peste tot), am stat la masă cu mama.

— Ilinca, știu că te deranjează… Dar nu putem să-i refuzăm. Așa e la noi în familie.

— Nu mai pot, mamă! Nu mai vreau să trăiesc pentru alții! De ce trebuie mereu să fim noi cei care cedează?

Mama a oftat adânc.

— Și eu sunt obosită… Dar dacă nu suntem ospitalieri, ce-o să zică lumea?

Am simțit cum mă sufoc între „ce-o să zică lumea” și dorința mea de intimitate. În acea zi am decis că trebuie să schimb ceva. Am început cu pași mici: am pus un bilețel pe ușă — „Vă rugăm să sunați înainte de a vizita”. Tata a râs când l-a văzut.

— Crezi că o să țină?

— Trebuie să încercăm!

Prima dată când vecina Lenuța a venit fără să anunțe și a găsit ușa încuiată, a bătut insistent. I-am răspuns prin interfon:

— Lenuța, îmi pare rău, azi nu putem primi musafiri. Suntem ocupați.

A tăcut câteva secunde.

— Aoleu, Ilinca… S-a întâmplat ceva?

— Nu, doar avem nevoie de timp pentru noi.

A plecat bosumflată. Seara, mama era neliniștită.

— O să vorbească urât despre noi…

— Las-o să vorbească! Nu mai pot trăi după regulile altora!

Au urmat câteva zile tensionate. Unchiul Doru a sunat:

— Ilinca, ce-i cu bilețelul ăla? Parcă nu mai sunteți voi…

— Suntem tot noi, doar că vrem să știm dinainte când vine cineva. Avem nevoie de intimitate.

A oftat lung.

— Mda… S-au schimbat vremurile…

Într-o duminică, mama a venit la mine cu ochii în lacrimi.

— Mi-e dor de vremurile când casa era plină… Dar știu că ai dreptate. Și eu vreau liniște uneori.

Am îmbrățișat-o strâns. Pentru prima dată simțeam că suntem o echipă.

Au trecut luni de atunci. Unii s-au supărat pe noi. Alții au înțeles și au început să ne sune înainte. Casa noastră nu mai e gară pentru toată lumea. Avem seri liniștite în care citim sau gătim împreună. Uneori mi-e dor de agitație, dar nu regret decizia luată.

Mă întreb adesea: unde se termină ospitalitatea și începe sacrificiul de sine? Cât din viața noastră trăim pentru ceilalți și cât pentru noi? Poate că nu e rău să pui limite — chiar dacă asta înseamnă să fii vorbit pe la colțuri.