Între datorie și dragoste: Povestea unei mame puse la încercare

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem sta în chirie, e timpul să avem casa noastră. Ai putea să iei tu un credit pe numele tău? Noi nu avem salarii destul de mari, dar tu… tu ai fi eligibilă.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet peste masa din bucătărie. Era duminică, iar eu tocmai scoteam plăcinta cu mere din cuptor. Mirosul dulce nu a reușit să acopere gustul amar care mi s-a pus în gură. Am rămas cu tava în mâini, uitându-mă la el și la Andreea, soția lui, care își frământa mâinile pe sub masă.

— Vlad, știi bine că abia am terminat de plătit datoriile după boala tatălui tău. Cum să mă bag iar la bancă? Am 58 de ani, nu mai sunt tânără…

— Mamă, e singura noastră șansă! Dacă nu ne ajuți tu, cine să ne ajute? Toți prietenii mei au primit sprijin de la părinți. Tu mereu ai zis că familia e pe primul loc!

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Da, familia a fost mereu pe primul loc. Pentru Vlad am renunțat la multe: la concedii, la haine noi, la ieșiri cu prietenele. Dar acum era altceva. Suma era uriașă, iar băncile nu iartă pe nimeni.

— Și dacă nu veți putea plăti? Dacă rămân fără casă la bătrânețe?

Andreea a ridicat privirea spre mine, ochii ei umezi încercând să mă convingă:

— Promitem că vom plăti totul la timp. Avem planuri mari, poate vine și un copil… Nu vrem să te punem în pericol.

Dar știam că promisiunile tinerilor sunt ca norii de vară: vin și pleacă repede. M-am așezat încet pe scaun, simțind cum greutatea anilor mă apasă mai tare ca niciodată.

Seara aceea a fost începutul unui război mut în familie. Vlad a început să mă sune zilnic, să-mi trimită linkuri cu apartamente „de vis”, să-mi povestească despre cât de greu le este în chirie. Andreea a venit cu flori și prăjituri, încercând să mă înduplece. Dar eu nu mai puteam dormi noaptea. Mă gândeam la ratele uriașe, la pensia mea mică, la riscul de a rămâne pe drumuri.

Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu doamna Stanciu, vecina mea de bloc.

— Ce-ai pățit, Mario? Pari abătută rău…

I-am povestit totul, cu lacrimi în ochi.

— Să nu faci prostia asta! Eu am pierdut apartamentul după ce am garantat pentru fiică-mea. Acum stau cu chirie la marginea orașului și mă rog să nu mă dea afară.

Povestea ei m-a zguduit. Am început să mă gândesc serios dacă nu cumva Vlad profită de bunătatea mea. Sau poate doar disperarea îl face să ceară imposibilul?

În weekendul următor am mers la cimitir, la mormântul soțului meu. M-am așezat pe bancă și am vorbit cu el ca altădată:

— Ce-ai fi făcut tu? Ai fi riscat totul pentru Vlad? Sau ai fi pus piciorul în prag?

Vântul mi-a adus răspunsul: liniște. O liniște apăsătoare care m-a făcut să înțeleg că decizia e doar a mea.

Când Vlad a venit din nou acasă, hotărât să mă convingă, l-am privit drept în ochi:

— Vlad, te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar nu pot face asta. Nu pot risca tot ce am pentru un vis care poate deveni coșmar. Trebuie să găsești altă soluție.

A izbucnit:

— Deci pentru tine contează mai mult casa decât copilul tău?!

— Nu e vorba de casă, e vorba de siguranță. Dacă pățești ceva sau rămâi fără serviciu? Ce facem atunci?

A plecat trântind ușa. Zile întregi nu mi-a răspuns la telefon. Andreea mi-a trimis un mesaj scurt: „Îmi pare rău că s-a ajuns aici.”

Am plâns mult în perioada aceea. M-am simțit vinovată, egoistă, dar și trădată. Oare chiar atât de mult cer când vreau să am liniște la bătrânețe?

Au trecut luni până când Vlad a revenit. Era mai calm, mai matur parcă.

— Mamă… Îmi pare rău că am pus atâta presiune pe tine. Am găsit o garsonieră mică, luăm un credit pe numele nostru. Nu e ce visam, dar e al nostru.

L-am îmbrățișat cu lacrimi în ochi.

— Vlad, sunt mândră de tine! Asta înseamnă să fii adult: să-ți asumi greutățile vieții.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: Oare câți părinți sunt puși în fața unor astfel de alegeri imposibile? Unde se termină sacrificiul și unde începe grija pentru sine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?