Între două lumi: Povestea unei mame care a învățat să-și apere copilul

— Irina, ai văzut ce frumos vorbește Rareș? La vârsta lui Vlad, el deja știa să citească!
Vocea soacrei mele răsună în sufrageria mică, printre farfurii cu sarmale și pahare de vin. Mâinile mi se încleștează pe marginea scaunului, iar Vlad, băiatul meu de șase ani, se uită la mine cu ochi mari, întrebători. Încerc să-i zâmbesc, dar simt cum mi se strânge inima.

— Fiecare copil are ritmul lui, spun încet, dar doamna Stanciu nici nu mă aude. E prea ocupată să-i povestească soțului meu, Mihai, cât de isteț e Rareș, fiul surorii lui.

Masa de duminică a devenit un ritual chinuitor. De fiecare dată când ne adunăm la ei acasă, simt că trebuie să-mi apăr copilul de privirile și cuvintele tăioase ale soacrei. Rareș e mereu lăudat: „Ce premiu a mai luat la școală!”, „Ce poezie frumoasă a recitat la serbare!”. Vlad e doar „băiatul lui Mihai”, mereu comparat, niciodată apreciat pentru cine este el.

Într-o seară, după ce am ajuns acasă, Vlad m-a întrebat cu voce stinsă:
— Mami, eu de ce nu sunt ca Rareș?

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. L-am strâns tare în brațe și i-am spus:
— Tu ești Vlad și ești minunat așa cum ești tu! Nu trebuie să fii ca nimeni altcineva.

Dar cuvintele mele nu păreau să-l liniștească. Știam că rana era deja acolo.

Mihai încerca să mă liniștească:
— Lasă, Irina, mama e așa cu toți. Nu o lua personal.

Dar nu era adevărat. Cu nepotul preferat era altfel: îl îmbrățișa, îi aducea cadouri scumpe, îi făcea prăjituri speciale. Pe Vlad îl întreba doar dacă și-a făcut temele sau dacă a luat vreo notă mai mică la grădiniță.

Într-o zi, la aniversarea lui Vlad, am invitat toată familia. Am pregătit tortul preferat al băiatului meu și am decorat casa cu baloane colorate. Când au sosit invitații, doamna Stanciu a intrat cu un cadou mare pentru Rareș și unul mic pentru Vlad.

— Vai, dar Rareș a luat premiul întâi la concursul de matematică! Merită ceva special!

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. Vlad s-a uitat la mine și am văzut în ochii lui acea întrebare mută: „De ce nu sunt și eu la fel de important?”

După ce invitații au plecat, Mihai m-a găsit plângând în bucătărie.
— Nu mai pot, Mihai! Nu mai suport să-l văd pe Vlad suferind din cauza comparațiilor astea! Trebuie să facem ceva!

Mihai a oftat adânc:
— Știu… Dar ce putem face? Mama nu se va schimba niciodată.

Atunci am decis că nu mai pot rămâne tăcută. Am sunat-o pe soacra mea și am invitat-o la o cafea. Când a venit, am încercat să-mi stăpânesc emoțiile.

— Doamnă Stanciu, vreau să vorbim deschis. Observ că îl comparați mereu pe Vlad cu Rareș și asta îl rănește foarte tare. Fiecare copil are calitățile lui și merită iubit pentru ceea ce este.

Ea m-a privit mirată:
— Irina, nu vreau să-l rănesc pe Vlad! Dar Rareș e atât de isteț… E greu să nu observ diferențele.

— Știu că îl iubiți pe Rareș, dar Vlad are nevoie de dragostea dumneavoastră la fel de mult. Poate nu excelează la matematică, dar pictează minunat și are o imaginație bogată. V-ați uitat vreodată la desenele lui?

Soacra mea a tăcut câteva clipe. Apoi a spus încet:
— Poate că ai dreptate… Poate că m-am lăsat dusă de val…

Din acea zi, lucrurile au început să se schimbe încet-încet. La următoarea masă în familie, doamna Stanciu l-a întrebat pe Vlad despre desenul lui preferat și chiar l-a rugat să-i arate câteva lucrări. Pentru prima dată, băiatul meu a zâmbit larg la masa de duminică.

Nu spun că totul s-a rezolvat peste noapte. Au mai fost momente când comparațiile au reapărut, dar acum aveam curajul să intervin politicos și să-i reamintesc soacrei cât de important este pentru Vlad să fie văzut și apreciat pentru cine este el.

Am învățat că uneori trebuie să iei atitudine chiar dacă ți-e teamă de conflict. Când vine vorba de copilul tău, merită orice efort.

Acum mă întreb: câte mame trec prin asta și câte aleg să tacă? Oare cât de mult rănesc comparațiile acestea sufletul unui copil? Voi ce ați face în locul meu?