Jumătate din viața mea, jumătate din salariul lui

— Nu pot să cred, Radu! Jumătate din salariul tău? De cât timp faci asta?

Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca piatra. Stăteam în bucătăria noastră mică din cartierul Militari, cu lumina difuză a serii filtrându-se prin perdeaua galbenă. Radu se uita la mine cu ochii lui gri, obosiți, încercând să găsească o scuză. Dar nu mai era loc de scuze.

Totul a început în ziua nunții noastre. O furtună neașteptată a lovit Bucureștiul chiar când ieșeam de la starea civilă. Curentul s-a întrerupt, iar sala s-a umplut de umbre și șoapte. Mama lui Radu, doamna Viorica, a venit la mine și mi-a spus cu un zâmbet strâmb: „Să nu uiți niciodată că familia e pe primul loc.” Atunci am crezut că e doar o urare ciudată. Acum, după trei ani de căsnicie, înțeleg ce voia să spună.

Nu l-am iubit niciodată cu adevărat pe Radu. Era genul acela de băiat bun, liniștit, care nu ridica niciodată vocea și care părea mereu dispus să mă ajute. După relația toxică cu Mihai, aveam nevoie de liniște, de stabilitate. Radu mi-a oferit asta. M-a cerut în căsătorie după doar șase luni și am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Poate că am confundat recunoștința cu dragostea.

Primele luni au fost liniștite. Mergeam la muncă — eu la grădiniță ca educatoare, el la firma de IT — și seara găteam împreună sau ne uitam la seriale. Doamna Viorica ne vizita des, aducând plăcinte și sfaturi despre cum să țin casa. Îmi spunea mereu: „Să nu-l lași pe Radu să uite de familie.”

Apoi au început micile certuri. Facturile veneau tot mai mari, iar banii parcă nu ajungeau niciodată. Îl întrebam pe Radu unde se duc banii noștri, dar el ridica din umeri: „Cheltuieli neprevăzute, dragă.”

Într-o seară, când făceam ordine în sertarul cu acte, am găsit un extras de cont ascuns sub niște manuale vechi. Sume mari, transferate lunar către un cont pe numele Viorica Popescu. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— De cât timp faci asta? am repetat, vocea mea aproape șoptită.

Radu a oftat adânc.

— De când ne-am mutat împreună. Mama are nevoie de ajutor… Tata a murit devreme, știi bine. Ea nu se descurcă singură.

— Dar noi? Noi cum ne descurcăm? Nu meritam să știu?

A tăcut. M-am simțit trădată. Nu era vorba doar de bani — era vorba de încredere, de faptul că nu eram parteneri cu adevărat.

În zilele următoare, tensiunea a crescut între noi. Eu mă retrăgeam tot mai mult în mine, iar el încerca să mă împace cu flori sau mici gesturi. Dar nu mai puteam trece peste sentimentul că trăiesc într-o minciună.

Într-o duminică, am mers la masa de prânz la doamna Viorica acasă. Acolo am văzut adevărul: apartamentul era renovat recent, mobila nouă, electrocasnice scumpe. Am întrebat-o direct:

— Doamnă Viorica, vă merge bine! Ați câștigat la loto?

Ea a râs scurt:

— Nu-i nevoie de loto când ai un fiu devotat.

Radu s-a înroșit și a evitat privirea mea.

În acea seară, i-am spus lui Radu că nu mai pot continua așa. Că nu pot fi pe locul doi în propria mea viață.

— Tu ai ales deja cui îi ești loial. Eu nu pot trăi cu jumătăți de măsură.

A încercat să mă convingă că totul va fi bine, că va schimba lucrurile. Dar eu știam că nu poate rupe legătura aceea sufocantă cu mama lui.

Am plecat din apartament cu o singură valiză și am dormit la sora mea, Irina. Ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Știi ce e cel mai greu? am întrebat-o plângând. Să realizezi că ai construit totul pe o minciună.

Au trecut luni de atunci. Radu mi-a scris mesaje lungi, promițând că va schimba totul dacă mă întorc. Dar eu nu mai pot avea încredere.

M-am întrebat adesea: oare câte femei trăiesc ca mine? Oare câți bărbați aleg să fie fii înainte de a fi soți? Și noi, femeile — cât timp acceptăm să fim pe locul doi?

Poate că fericirea nu înseamnă compromisuri fără sfârșit. Poate că merităm să fim pe primul loc în propria poveste.

„Dacă ai afla că omul lângă care dormi are o altă viață ascunsă — ai putea ierta? Sau ai pleca și tu?”