Când casa ta nu mai e a ta: Povestea mea cu Irina

— Vlad, te rog, nu mai pot! Dormi pe canapea în seara asta, am nevoie de spațiu!

Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul uitat pe aragaz. Mă uitam la ea, cu mâinile încrucișate pe piept, încercând să-mi dau seama dacă glumește. Dar ochii ei erau fermi, iar buzele strânse trădau o hotărâre pe care nu o mai văzusem până atunci.

— Irina, e apartamentul meu… Nu cred că e corect să-mi ceri asta. Dacă vrei spațiu, putem discuta, dar să dorm eu pe canapea?

Ea a oftat adânc și a dat ochii peste cap.

— Vlad, nu înțelegi! Nu mai pot cu certurile astea. Ai adus-o pe mama ta aici fără să mă întrebi, ai schimbat mobila din sufragerie fără să-mi spui… Simt că nu am niciun cuvânt de spus!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era adevărat, mama venise pentru câteva zile, dar doar pentru că era bolnavă și nu avea cine să o ajute. Iar mobila… era veche și stricată. Dar Irina avea dreptatea ei. În ultimele luni, apartamentul meu devenise și al ei, fără să ne dăm seama când s-a întâmplat asta.

M-am așezat pe marginea scaunului și am privit podeaua.

— Irina, nu vreau să te simți ca o chiriașă aici. Dar nici eu nu vreau să simt că nu mai am loc în propria casă. Cum facem să fie bine pentru amândoi?

Ea a început să plângă încet, iar lacrimile ei m-au făcut să mă simt vinovat și neputincios. Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Vlad, tu nu înțelegi… Eu am renunțat la tot ca să fiu cu tine aici. Am lăsat orașul meu, prietenii mei, jobul meu. Și acum simt că nici aici nu am locul meu.

Am rămas tăcuți minute bune. În mintea mea se derulau toate momentele din ultimele luni: certurile mărunte despre cine spală vasele, discuțiile despre bani, vizitele părinților mei care păreau mereu prea lungi pentru ea. Mă simțeam prins între două lumi: cea a familiei mele și cea a noii mele vieți cu Irina.

A doua zi dimineață, am găsit-o făcând bagajele.

— Pleci?

— Da. Mă duc la Ana câteva zile. Poate așa ne liniștim amândoi.

Am vrut să o opresc, dar nu am avut putere. Am rămas singur în apartamentul care acum părea prea mare și prea gol. Am început să mă gândesc la toate compromisurile pe care le făcusem și la cele pe care le evitasem din orgoliu.

În acele zile de singurătate, am vorbit cu tatăl meu la telefon.

— Vlad, tu știi că o casă nu e doar a celui care plătește ratele. E a celor care o umplu cu viață. Dacă vrei ca Irina să rămână, trebuie să-i dai locul ei acolo.

Cuvintele lui m-au urmărit toată ziua. Am început să văd lucrurile altfel: rafturile pline cu cărțile mele, pozele cu familia mea peste tot, hainele mele ocupând tot dulapul. Unde era locul Irinei?

Când s-a întors după trei zile, părea mai calmă. Ne-am așezat la masă și am vorbit ore întregi.

— Vlad, vreau să simt că apartamentul ăsta e și al meu. Vreau să pot invita prietenele fără să cer voie, vreau să pot schimba ceva fără să mă simt datoare să-ți explic fiecare detaliu.

— Și eu vreau să simt că nu trebuie să cer voie în propria casă… Dar poate că ar trebui să învățăm să împărțim lucrurile altfel.

Am decis împreună să facem mici schimbări: un dulap doar pentru ea, un colț din sufragerie decorat cum vrea ea, reguli clare despre vizitele părinților noștri. Nu a fost ușor; fiecare pas era o negociere între două orgolii rănite.

Au urmat luni de adaptare. Certuri mici izbucneau din nimic: cine plătește factura la gaze, cine duce gunoiul sau cine decide ce film vedem seara. Dar încet-încet am început să ne ascultăm mai mult și să cedăm acolo unde conta mai puțin.

Într-o seară ploioasă de toamnă, stăteam amândoi pe canapea – aceeași canapea pe care dormisem singur cu câteva luni înainte – și ne uitam la pozele din vacanța noastră la munte.

— Vlad, crezi că o să reușim vreodată să avem liniște aici?

Am zâmbit trist.

— Nu știu, Irina… Dar cred că merită să încercăm.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: cât de mult ar trebui să renunți din tine ca să faci loc altcuiva? Și unde tragi linia între iubire și pierderea propriei identități? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?