Umbra despărțirii: Povestea mea după nașterea fiului nostru

— Nu mai pot, Irina. Nu mai pot să trăiesc așa.

Cuvintele lui Vlad s-au izbit de pereții camerei noastre mici, pline de jucării colorate și scutece aruncate la repezeală. Era trecut de miezul nopții, iar David plângea în pătuțul lui, cu obrajii roșii și pumnii strânși. Eu tremuram, cu halatul pe mine și părul prins la întâmplare, încercând să-mi adun lacrimile și să nu mă prăbușesc.

— Ce vrei să spui? am șoptit, de parcă dacă vorbeam mai încet, realitatea nu s-ar fi întâmplat.

Vlad s-a uitat la mine cu ochii goi, obosiți. Nu mai era băiatul acela vesel pe care îl cunoscusem la facultate, cel care mă făcea să râd în fiecare zi. Era un străin, cu umerii căzuți și privirea pierdută.

— Nu mai pot să fiu aici. Nu mă mai regăsesc. Simt că mă sufoc.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. M-am așezat pe marginea patului, cu David în brațe, încercând să-l liniștesc. Plânsul lui se amesteca cu al meu, iar Vlad își strângea hainele într-o geantă veche, fără să se uite la noi.

Așa a început sfârșitul poveștii noastre. Sau poate începutul unei alte vieți pentru mine.

Când am rămas însărcinată, toată lumea era în extaz. Mama a început să croșeteze hăinuțe, tata a adus un pătuț vechi din pod, iar Vlad părea cel mai fericit bărbat din lume. Ne-am mutat într-un apartament mic din București, cu chirie, dar nu conta – aveam tot ce ne trebuia: dragoste și speranță.

Primele luni au fost grele. David nu dormea aproape deloc, iar eu simțeam că mă pierd pe mine. Corpul meu era străin, mintea mea era mereu obosită. Vlad lucra mult și venea târziu acasă. Încercam să nu-i arăt cât de greu îmi este, dar uneori izbucneam în plâns fără motiv.

— Irina, trebuie să fii puternică! îmi spunea mama la telefon. Toate femeile trec prin asta.

Dar eu nu eram ca toate femeile. Mă simțeam singură chiar și când Vlad era lângă mine. Într-o seară, după ce David adormise pentru prima dată trei ore legate, Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Nu știu dacă mai pot continua așa… Nu mă mai recunosc.

Am râs amar.

— Nici eu nu mă mai recunosc. Dar trebuie să fim aici pentru el.

Am încercat să ne apropiem din nou. Am mers la consiliere de cuplu, am vorbit cu preotul din cartier, am ieșit împreună în parc cu David. Dar ceva se rupsese între noi. Fiecare ceartă era mai tăioasă decât cea dinainte. Fiecare tăcere era mai apăsătoare.

Familia mea nu a înțeles niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat.

— Cum să vă despărțiți acum? Ce va zice lumea? m-a întrebat tata cu vocea ridicată.

— O să rămâi singură cu copilul? Cine te va ajuta?

Prietenii mei au început să dispară unul câte unul. Unii nu știau ce să spună, alții mă judecau pe la colțuri. Doar Ana, colega mea din liceu, venea din când în când cu o pungă de cumpărături și mă asculta fără să mă întrebe nimic.

— E greu, Irina. Dar o să treacă. O să vezi că o să fii bine.

Nu știam dacă o să fiu bine vreodată. În fiecare dimineață mă trezeam cu inima strânsă și mă întrebam cum o să rezist încă o zi. David era singura mea ancoră. Zâmbea uneori în somn și atunci simțeam că merită tot efortul.

Vlad venea rar să-l vadă pe David. De fiecare dată când intra pe ușă, inima mea bătea mai tare – speram că poate se va răzgândi, că poate va vrea să ne întoarcem la viața noastră de dinainte. Dar el era mereu grăbit, mereu absent.

— Îmi pare rău că nu am fost destul de puternic pentru noi doi… mi-a spus într-o zi.

Nu i-am răspuns nimic. Poate nici eu nu fusesem destul de puternică.

Au trecut luni de zile până am început să mă obișnuiesc cu noua mea viață. Am găsit un job part-time la o librărie din cartier și mama venea să stea cu David cât eram plecată. Încet-încet am început să-mi recapăt încrederea în mine.

Dar rana despărțirii nu s-a vindecat niciodată complet. Seara, când David adoarme lângă mine și liniștea se lasă peste apartamentul nostru mic, mă gândesc la tot ce am pierdut și la tot ce am câștigat.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare cât de mult putem sacrifica din noi înainte să ne pierdem cu totul?

Asta e povestea mea – despre iubire, pierdere și curajul de a merge mai departe chiar și atunci când totul pare pierdut.