O fetiță găsește speranță într-o nouă familie după ani de așteptare

— Nu vreau să mă duc! Nu vreau să plec de aici! am țipat, agățându-mă cu disperare de mâna doamnei Mariana, asistenta socială. Ochii mei mari, umezi, se uitau rugători la ea, dar știam că nu am niciun cuvânt de spus. Aveam doar șase ani și lumea mea se prăbușea pentru a doua oară. Prima dată fusese când mama nu s-a mai întors după mine de la grădiniță. A doua oară era acum, când trebuia să plec din centrul de plasament către o familie pe care nu o cunoșteam.

Îmi amintesc perfect mirosul de clor din camera mică unde dormeam cu alte trei fete. Seara, înainte să adorm, mă rugam în șoaptă: „Doamne, fă să vină mama mâine. Fă să mă ia acasă.” Fetele râdeau de mine, zicând că-s naivă. Dar eu nu puteam renunța la speranță. Mama îmi promisese că se va întoarce. Îmi spusese că trebuie doar să fiu cuminte și să o aștept.

Anii au trecut greu. La început, număram zilele pe degete. Apoi am pierdut șirul. În fiecare duminică, când veneau părinți să viziteze copiii, mă uitam lung la ușă. Odată, o femeie cu părul blond a intrat și am crezut că e ea. Am alergat spre ea, dar s-a dovedit că venise pentru altcineva. Am plâns toată ziua atunci.

Într-o zi de iarnă, doamna Mariana a venit cu o veste: „Irina, ai fost aleasă pentru un program de plasament familial. O familie vrea să te cunoască.” Am simțit un nod în gât. Nu voiam altă familie. Eu o voiam pe mama mea.

Când am ajuns la casa familiei Popescu, totul mi s-a părut străin și rece. Doamna Popescu avea ochii blânzi și mi-a zâmbit cald:
— Bun venit, Irina! Sperăm să te simți bine aici.

Nu am răspuns. M-am așezat pe marginea patului din camera mea nouă și am privit pe geam. În fiecare seară, doamna Popescu venea să mă întrebe dacă vreau să-i citesc o poveste sau dacă vreau să vorbim. Eu îi răspundeam mereu scurt:
— Nu.

Domnul Popescu încerca să mă facă să râd cu glume stângace. M-au dus la cofetărie, la film, mi-au cumpărat haine noi. Dar eu nu voiam nimic din toate astea. Voiam doar să știu de ce mama nu vine după mine.

Într-o seară, după ce am avut un coșmar și am început să plâng în somn, doamna Popescu a venit lângă mine și m-a luat în brațe fără să spună nimic. Am simțit pentru prima dată după mult timp că cineva chiar ține la mine fără să ceară nimic în schimb.

Au trecut luni până când am început să vorbesc cu ei mai mult decât strictul necesar. Într-o zi, la masă, domnul Popescu m-a întrebat:
— Irina, vrei să ne spui ceva despre mama ta?

Am izbucnit în plâns:
— De ce nu vine după mine? Ce-am făcut greșit?

Doamna Popescu m-a strâns de mână:
— Nu ai făcut nimic greșit, draga mea. Uneori adulții nu pot avea grijă de copiii lor, chiar dacă îi iubesc.

A fost prima dată când cineva mi-a spus asta direct. M-am simțit ușurată și vinovată în același timp.

Timpul a trecut și familia Popescu a devenit familia mea. M-au înscris la școală, m-au ajutat la teme, au venit la serbări și au făcut tot posibilul să mă facă să mă simt iubită și acceptată. Dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat complet.

Într-o zi, după doi ani petrecuți cu ei, doamna Mariana a venit din nou:
— Irina, familia Popescu vrea să te adopte oficial. Ce părere ai?

Am simțit cum inima îmi bate nebunește. O parte din mine încă spera că mama va apărea într-o zi și mă va lua acasă. Dar alta parte știa că familia Popescu era singura mea șansă la fericire.

Am acceptat adopția cu teamă și speranță. La tribunal, când judecătoarea m-a întrebat dacă vreau să fiu fiica lor, am spus „da” cu voce tremurată.

Anii au trecut și am crescut alături de ei. Am avut parte de dragoste, sprijin și siguranță — lucruri pe care nu le-am cunoscut niciodată înainte. Dar uneori încă mă întreb: ce s-ar fi întâmplat dacă mama ar fi venit după mine? De ce unii copii trebuie să treacă prin atâta durere ca să găsească fericirea?

Poate că nu voi primi niciodată răspunsurile pe care le caut, dar știu sigur că familia nu înseamnă doar sânge — ci oamenii care aleg să te iubească zi de zi.

Oare câți copii mai așteaptă încă la ușă, sperând zadarnic? Ce putem face noi ca societate ca niciun copil să nu mai simtă vreodată că e singur pe lume?