Între două lumi: Povestea împăcării cu mama mea

— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre ea, ai înțeles? vocea mamei mele răsuna încă în mintea mea, la fel de tăioasă ca atunci când aveam șaisprezece ani și am încercat să-i spun că vreau să merg la liceu în oraș, nu la cel din sat. Era seară, ploua mărunt pe geamurile vechi ale casei noastre din Bacău, iar eu stăteam în camera mea, cu ochii în tavan, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Atunci am simțit pentru prima dată că între mine și mama s-a ridicat un zid pe care nu-l voi putea dărâma niciodată.

Anii au trecut, dar zidul a crescut. După ce am terminat facultatea la Iași, m-am mutat la București și am încercat să-mi construiesc o viață departe de tot ce mă durea acasă. Mama nu a venit la absolvirea mea. Nici la nuntă, când m-am măritat cu Radu, omul care mi-a arătat că iubirea nu trebuie să doară. Tata a murit devreme, iar fratele meu, Vlad, a plecat la muncă în Germania. Am rămas singură cu amintirile și cu întrebarea: de ce nu pot fi și eu fiica pe care mama și-o dorește?

Radu mă ținea în brațe în serile când mă întorceam acasă frântă de la serviciu și plângeam fără motiv. „Poate ar trebui să-i scrii”, îmi spunea el blând. „Să-i spui ce simți.” Dar eu nu puteam. Mândria sau frica — nici acum nu știu exact ce mă ținea pe loc.

Într-o duminică, după slujbă, părintele Ilie m-a întrebat dacă nu vreau să aprind o lumânare pentru cineva drag. Am simțit un nod în gât. Am aprins una pentru mama. Atunci am început să mă rog pentru ea, timid, ca un copil care nu știe dacă are voie să ceară ceva atât de mare: iertare.

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele se lipeau ude de trotuare și cerul era plumburiu, am primit un telefon de la Vlad. „Ai vorbit cu mama? E bolnavă rău. Nu vrea să meargă la doctor.” Am simțit cum mi se taie respirația. M-am dus acasă fără să spun nimănui. Pe drum, mi-am repetat în gând: „Nu plânge. Nu arăta că te doare.”

Când am intrat în casa copilăriei mele, am găsit-o pe mama stând pe marginea patului, cu ochii pierduți pe fereastră. Era mai mică decât mi-o aminteam, parcă strânsese totul în ea: durerile, supărările, singurătatea.

— Mamă… am șoptit.

S-a întors spre mine cu o privire obosită.

— Ce cauți aici?

— Am venit să te văd. Să vorbim.

A oftat adânc și s-a ridicat cu greu.

— N-ai venit la mine de ani de zile. Acum ce vrei?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să-i spun tot: cât m-a durut absența ei, cât am plâns după fiecare ceartă, cât mi-am dorit să mă strângă în brațe măcar o dată fără reproșuri. Dar n-am putut decât să mă așez lângă ea și să-i iau mâna în a mea.

— Îmi pare rău, mamă. Pentru tot.

A început să plângă încet, fără zgomot. Am plâns și eu. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că suntem două femei rănite care încearcă să se regăsească.

Au urmat zile grele. Mama refuza tratamentul, spunea că nu mai are rost. Eu veneam tot mai des acasă, îi făceam supa preferată, îi citeam din cărțile vechi pe care le păstrase din tinerețe. Încet-încet, am început să vorbim despre trecut.

— Nu știu dacă pot să te iert pentru tot ce ai spus când eram copil… i-am spus într-o seară.

— Nici eu nu știu dacă pot să mă iert pentru tot ce am făcut… mi-a răspuns ea.

Am învățat împreună ce înseamnă iertarea. Nu e un gest spectaculos, ci o sumă de mici renunțări la orgoliu, la durere, la așteptări nerealiste.

Radu a fost mereu lângă mine. M-a încurajat să nu renunț atunci când mama mă respingea din nou sau când vechile răni se deschideau iar.

— E greu să reconstruiești ceva ce n-a existat niciodată… i-am spus într-o zi.

— Dar merită… mi-a răspuns el, strângându-mă în brațe.

Într-o dimineață, mama m-a privit lung și mi-a spus:

— Mi-e teamă că n-o să mai apuc să-ți spun tot ce ar trebui…

— Spune-mi acum…

A zâmbit trist.

— Îmi pare rău că n-am știut să fiu mama de care aveai nevoie. Am fost prea speriată… prea singură… prea obosită ca să văd cât suferi.

Am plâns amândouă mult timp după aceea. Dar ceva s-a schimbat între noi: pentru prima dată am simțit că suntem aproape una de cealaltă.

Mama s-a stins câteva luni mai târziu. Am stat lângă ea până la capăt. În ultima clipă mi-a strâns mâna și mi-a șoptit:

— Iartă-mă…

Acum, când privesc înapoi, mă întreb: câți dintre noi trăim cu răni nevindecate pentru că nu avem curajul să ne apropiem din nou? Oare cât de mult ne costă orgoliul? Dacă ați fi fost în locul meu… ați fi avut puterea să iertați?