Rugăciunea din miez de noapte: Povestea unei mame și a fiicei ei pierdute

— Nu mai pot, mamă! Lasă-mă în pace! Ți-am spus că mă descurc singură!

Vocea Irinei răsuna în apartamentul nostru mic din cartierul Dristor, ca un ecou al tuturor certurilor din ultimii ani. Era a treia oară în acea săptămână când o găseam plângând în baie, cu ochii roșii și mâinile tremurânde. Știam ce se întâmplă, dar refuzam să accept adevărul: fiica mea era dependentă de droguri. Avea doar 19 ani și viața ei părea deja pierdută.

Am încercat să o iau în brațe, dar m-a respins cu un gest brutal. M-am prăbușit pe canapea, cu fața în palme, simțind că nu mai am nicio putere. Soțul meu, Mihai, plecase de mult din viața noastră, iar părinții mei nu mai erau. Eram doar eu și ea, două suflete rătăcite într-un București care nu iartă pe nimeni.

În acea noapte, după ce Irina a ieșit trântind ușa, am căzut în genunchi lângă patul ei gol. Nu mai știam ce să fac. Am început să mă rog cu voce tare, pentru prima dată după mulți ani:

— Doamne, dacă exiști cu adevărat, ajut-o pe Irina! Dă-mi mie durerea ei, numai să o văd bine!

Lacrimile mi se prelingeau pe obraji, iar cuvintele mi se înecau în suspine. Am adormit așa, cu fruntea pe cearceaful ei, simțind pentru prima dată o liniște ciudată.

A doua zi dimineață, telefonul a sunat. Era poliția. Irina fusese găsită inconștientă într-un parc din apropiere. Am alergat la spital cu inima cât un purice. Pe holul rece, am întâlnit privirea unei asistente care m-a întrebat:

— Sunteți mama Irinei Popescu?

Am dat din cap, incapabilă să scot un sunet.

— E stabilă acum. A avut noroc că a fost găsită la timp.

M-am prăbușit pe scaun și am început din nou să mă rog. Nu mai conta cine mă vede sau ce crede lumea despre mine. În acele momente, credința era singurul lucru care mă ținea întreagă.

Când am intrat la ea în salon, Irina avea fața palidă și ochii goi. M-a privit fără să spună nimic. Am luat-o de mână și am început să-i vorbesc încet:

— Știu că suferi. Știu că nu poți singură. Dar eu sunt aici și nu te las.

A întors capul spre perete și a început să plângă. Pentru prima dată după mult timp, nu m-a respins.

Zilele următoare au fost un coșmar: vizite la psiholog, discuții cu medici, telefoane la centre de dezintoxicare. Irina oscila între furie și disperare. Într-o seară, când am ajuns acasă epuizată, am găsit-o stând la masă cu Biblia deschisă în față.

— Ce faci? am întrebat-o uimită.

— Nu știu… Am găsit-o printre cărțile tale vechi. Am citit ceva despre iertare… Crezi că Dumnezeu mă poate ierta?

M-am așezat lângă ea și am luat-o de mână.

— Eu cred că da. Și eu te iert. Dar trebuie să te ierți și tu.

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns, ca atunci când era mică și venea speriată de la școală.

Lupta nu s-a terminat atunci. Au urmat luni grele: recidive, minciuni, promisiuni încălcate. De fiecare dată când simțeam că nu mai pot, mă rugam. Uneori urlam la Dumnezeu de furie și neputință:

— De ce noi? De ce copilul meu?

Într-o zi, după o ceartă violentă, Irina a dispărut iar. Trei zile nu am știut nimic de ea. Am mers la biserică și am aprins o lumânare pentru ea. O bătrână s-a apropiat de mine și mi-a spus:

— Nu renunțați la copilul dumneavoastră! Dumnezeu lucrează prin răbdare.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte ca o ancoră.

Când Irina s-a întors acasă, era slăbită și speriată. S-a aruncat în brațele mele și mi-a șoptit:

— Mamă, vreau să încerc din nou…

Am început împreună un drum lung spre vindecare: terapie, grupuri de suport, rugăciuni zilnice. Au trecut doi ani de atunci. Relația noastră nu e perfectă, dar e reală. Vorbim deschis despre tot ce ne doare. Uneori ne rugăm împreună.

Nu știu dacă fără credință aș fi avut puterea să merg mai departe. Poate că rugăciunea nu schimbă mereu realitatea imediat, dar schimbă inima celui care se roagă.

Mă întreb adesea: câți dintre noi avem curajul să cerem ajutor atunci când totul pare pierdut? Și câți dintre noi putem ierta cu adevărat? Poate că răspunsurile vin doar atunci când ne lăsăm inima deschisă…