Scrisoare către amanta soțului meu — 5 ani mai târziu: Acum ești doar o amintire urâtă

— Nu pot să-ți spun pe nume nici acum, după cinci ani. Ești doar „ea”, femeia care a încercat să-mi fure soțul și tatăl copiilor mei. Îmi amintesc perfect ziua aceea de octombrie, când am găsit mesajul tău pe telefonul lui Lucian. „Mi-e dor de tine”, scriai, iar inima mi-a căzut în stomac. Am simțit cum lumea mea se prăbușește, cum tot ce construisem împreună se destramă într-o clipă.

— Ce faci, Ana? De ce te uiți așa la mine? m-a întrebat Lucian când a intrat în bucătărie, cu vocea lui calmă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Cine e Irina? am întrebat eu, cu mâinile tremurânde, arătându-i ecranul telefonului.

A tăcut. Apoi a început să plângă. Nu l-am mai văzut niciodată așa. Într-o secundă, omul pe care îl iubeam de doisprezece ani a devenit un străin. Am simțit furie, dezgust, rușine. Dar cel mai tare m-a durut faptul că nu am văzut nimic. Cum de nu mi-am dat seama?

Tu ai apărut în viața noastră ca o umbră. O colegă „simpatică” de la birou, mereu gata să-l ajute cu proiectele, mereu cu un compliment la îndemână. Îmi povestea despre tine la început, fără să bănuiască nimic. „Irina e foarte de treabă”, zicea. „Irina știe să facă glume bune.”

Nu știam atunci că glumele tale vor deveni lacrimile mele.

Când am aflat adevărul, lumea mea s-a împărțit în două: înainte și după tine. Copiii noștri, Maria și Vlad, aveau doar șase și opt ani. Nu înțelegeau de ce mama plânge noaptea sau de ce tata doarme pe canapea. M-am simțit atât de singură, încât uneori mă gândeam să plec pur și simplu. Să-i las pe toți și să fug undeva unde nu mă cunoaște nimeni.

Dar nu am făcut-o. Pentru că nu meritai tu să câștigi. Pentru că nu meritau copiii mei să rămână fără mamă.

Au urmat luni de coșmar. Lucian a încercat să repare ce stricase. A venit acasă cu flori, cu promisiuni, cu lacrimi. Dar fiecare atingere a lui mă făcea să mă gândesc la tine. La cum râdeați împreună la birou, la cum îi scriai mesaje târziu în noapte.

Am vrut să te urăsc. Să-ți doresc tot răul din lume. Dar adevărul e că te-am compătimit. Pentru că tu nu ai câștigat nimic. Ai rămas doar cu o poveste murdară și cu privirile colegilor care șopteau pe la colțuri.

Într-o zi, te-am întâlnit întâmplător la supermarket. Erai cu capul plecat, evitând privirea mea. Mi-aș fi dorit să-ți spun atâtea lucruri atunci! Să-ți spun cât m-ai făcut să sufăr, cât de mult mi-ai distrus încrederea în oameni. Dar n-am spus nimic. Am trecut mai departe cu capul sus, pentru că nu voiam să-ți dau satisfacția unei reacții.

Familia mea a supraviețuit. Nu pentru că Lucian ar fi meritat o a doua șansă — încă nu știu dacă a meritat-o — ci pentru că am ales eu să lupt pentru copiii mei și pentru mine însămi. Am mers la terapie, am vorbit cu prietenele mele, am plâns până n-am mai avut lacrimi.

Au trecut cinci ani de atunci. Încă mai sunt zile când mă trezesc cu inima strânsă și mă întreb dacă Lucian chiar s-a schimbat sau doar joacă un rol ca să nu mă piardă definitiv. Încă mai sunt momente când mă uit la el și văd umbra ta între noi.

Dar știi ce? Acum ești doar o amintire urâtă. O lecție dureroasă din care am învățat cine sunt și cât valorez. Nu mai ești femeia care mi-a furat soțul — ești femeia care m-a ajutat să mă regăsesc.

Poate că tu ai pierdut cel mai mult. Ai pierdut respectul celor din jur, ai pierdut șansa la o iubire adevărată și ai rămas cu povara unei alegeri greșite.

Eu? Eu sunt aici, încă în picioare, încă mamă pentru copiii mei, încă femeie care știe să iubească — chiar dacă uneori doare.

Mă întreb uneori: oare câte alte femei trec prin asta și nu au curajul să vorbească? Oare câte dintre noi ne regăsim după ce ni se rupe sufletul?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?