Banii care ne-au despărțit: Povestea unei mame și a fiului ei

— Mamă, te rog, nu-i spune nimic Anei. Te rog din suflet! vocea lui Alexandru tremura la telefon, iar eu simțeam cum inima mi se strânge. Era deja a treia lună când primeam suma aceea mare în cont, bani pe care nu-i cerusem niciodată, dar de care aveam nevoie. Pensia mea abia îmi ajungea pentru medicamente și întreținere, iar apartamentul vechi gemea la fiecare vânt mai puternic.

Nu am fost niciodată o femeie slabă. După ce soțul meu, Doru, ne-a părăsit fără să privească înapoi, am jurat că nu voi lăsa nimic să-l doboare pe Alexandru. Am muncit ca vânzătoare la alimentara din colț, am făcut curățenie la vecini, orice ca să nu-i lipsească nimic. Dar viața nu e dreaptă. Când Alexandru a crescut și a plecat la facultate la București, am simțit că mi se rupe sufletul de dor, dar și de mândrie.

Apoi a apărut Ana în viața lui. O fată frumoasă, deșteaptă, dar cu o familie care nu m-a privit niciodată cu ochi buni. Când s-au căsătorit, am simțit că pierd ceva din el. Nu mai venea atât de des acasă, iar când venea, Ana părea mereu grăbită să plece. Dar nu m-am plâns niciodată.

Într-o zi ploioasă de martie, am primit primul transfer. Am crezut că e o greșeală. L-am sunat imediat pe Alexandru.

— Mamă, știu că nu vrei să primești bani de la mine, dar am nevoie să știu că ești bine. Te rog, nu-i spune Anei. Nu vreau să se supere sau să creadă că nu avem destui bani pentru noi.

Am acceptat cu inima strânsă. Știam că Ana e foarte atentă cu banii lor. Îi plăcea să aibă totul sub control: ratele la apartament, vacanțele scumpe, hainele de firmă pentru fetița lor, Ilinca. Alexandru lucra mult peste program ca inginer IT și părea mereu obosit.

Lunile au trecut și secretul nostru a crescut ca un bulgăre de zăpadă. Mă simțeam vinovată de fiecare dată când vorbeam cu Ana la telefon și ea mă întreba dacă mă descurc singură. „Da, dragă, totul e bine”, mințeam eu cu vocea tremurândă.

Într-o sâmbătă după-amiază, Ana a venit pe neașteptate la mine acasă cu Ilinca. Era agitată și avea ochii roșii.

— Elena, pot să te întreb ceva? Ai primit bani de la Alexandru?

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Nu… adică… De ce întrebi?

— Pentru că am găsit extrasele bancare și nu înțeleg de ce ascunde ceva de mine! Avem rate, avem planuri! De ce nu-mi spune nimic?

Ilinca s-a uitat la mine cu ochii mari și inocenți. M-am simțit mică și murdară.

— Ana, eu… n-am vrut să vă stric liniștea… Alexandru doar vrea să mă ajute puțin…

Ana a izbucnit în plâns.

— Nu e vorba de bani! E vorba că nu-mi spune adevărul! Cum pot să mai am încredere în el?

A doua zi, Alexandru a venit val-vârtej la mine.

— Mamă, ce-ai făcut? De ce i-ai spus?

— N-am avut de ales! A aflat singură! Nu mai pot trăi cu minciuna asta!

A izbucnit într-un plâns nervos pe care nu i-l mai văzusem niciodată.

— Tot ce-am vrut a fost să vă știu pe amândouă fericite! Dar niciodată nu e destul…

Au urmat săptămâni grele. Ana s-a mutat temporar la părinții ei cu Ilinca. Alexandru venea des la mine, dar era doar o umbră a băiatului meu vesel. Îmi spunea mereu:

— Mamă, dacă n-aș fi între două lumi… Dacă n-ar trebui să aleg mereu între tine și ea…

Îl priveam cum se frânge între două iubiri imposibil de împăcat. Îmi aminteam cum mă simțeam eu când Doru ne-a părăsit: neputincioasă și vinovată fără motiv.

Într-o seară târzie, Ana m-a sunat.

— Elena… Poate că am fost prea dură. Dar vreau să știu adevărul: ai nevoie de ajutor? Sau doar Alexandru simte că trebuie să repare ceva?

Am tăcut mult timp înainte să răspund.

— Poate că toți încercăm să reparăm ceva ce nu se poate repara… Eu încerc să nu fiu o povară pentru nimeni. Dar uneori… uneori avem nevoie unii de alții mai mult decât vrem să recunoaștem.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Ana s-a întors acasă cu Ilinca, dar între ea și Alexandru rămâne o fisură invizibilă. Eu încă primesc ajutorul lui Alexandru — acum cu știrea Anei — dar nimic nu mai e ca înainte.

Merg des în parc cu Ilinca și mă gândesc la toate sacrificiile făcute din dragoste: ale mele pentru Alexandru, ale lui pentru mine și Ana, ale Anei pentru familia ei. Oare câte familii trăiesc cu astfel de secrete? Oare cât costă liniștea sufletească?

Poate că uneori dragostea ne face să mințim fără să vrem. Dar merită oare adevărul spus prea târziu liniștea pierdută?