Între dorința de a fi mamă și presiunea familiei: Povestea mea

— Nu mai am răbdare, Irina! Ai 34 de ani, când ai de gând să te așezi la casa ta? strigă mama, trântind farfuria pe masă. Mirosea a ciorbă de perișoare și a reproșuri vechi, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul.

— Mamă, nu e așa simplu… încercai eu să răspund, dar tata mă întrerupse cu vocea lui gravă:

— Ce nu e simplu? Uite-l pe Radu, băiat bun, are serviciu la primărie, vrea să te cunoască. Ce tot aștepți?

Am oftat adânc. În fiecare duminică, aceeași scenă. Fratele meu, Vlad, se uita la mine cu milă, iar bunica își făcea cruce în colțul bucătăriei. Pentru ei, viața era clară: întâi te măriți, apoi faci copii, apoi îmbătrânești lângă același om. Dar eu? Eu simțeam că lipsește ceva din povestea lor.

Noaptea, când rămâneam singură în garsoniera mea din București, mă uitam la tavan și mă întrebam dacă e ceva în neregulă cu mine. Toate prietenele mele aveau deja copii sau erau pe cale să se mărite. Eu aveam o carieră decentă la o editură mică și o pisică bătrână pe nume Lili. Dar inima mea tânjea după ceva mai mult: voiam să fiu mamă. Nu voiam neapărat un soț. Voiam un copil.

Într-o seară de iarnă, după încă o cină tensionată acasă la ai mei, am izbucnit:

— De ce trebuie să mă mărit ca să fiu fericită? Poate vreau doar un copil!

Mama s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus că vreau să mă mut pe altă planetă.

— Cum adică? Fără bărbat? Nu se poate! Ce-o să zică lumea?

Tata s-a ridicat de la masă și a ieșit fără un cuvânt. Bunica a început să plângă încet. Vlad mi-a strâns mâna sub masă.

— Nu te lăsa, Irina. Fă ce simți tu.

A fost pentru prima dată când cineva din familie m-a susținut cu adevărat. În noaptea aceea am luat o decizie care avea să-mi schimbe viața: voi încerca să devin mamă singură.

Nu a fost ușor. Am început să caut informații despre fertilizare in vitro și inseminare artificială. Am vorbit cu medici, am citit forumuri, am plâns de frică și de rușine. La serviciu, colegele mă întrebau mereu dacă „am pe cineva”, iar eu zâmbeam fals și schimbam subiectul.

Într-o zi, la o cafea cu prietena mea cea mai bună, Simona, am spus adevărul:

— Vreau să fac un copil singură.

Ea m-a privit lung, apoi a zâmbit:

— Ești mai curajoasă decât toți bărbații pe care îi cunosc.

A urmat un an plin de analize, injecții și speranțe frânte. Prima încercare a eșuat. A doua la fel. Mama nu mai vorbea cu mine decât prin mesaje scurte și reci. Tata mă ignora complet. Doar Vlad și Simona îmi erau aproape.

Într-o dimineață ploioasă de aprilie, am primit vestea: eram însărcinată. Am plâns în baie, ținând testul în mână ca pe o relicvă sfântă. Lili s-a frecat de picioarele mele și am râs printre lacrimi.

Când le-am spus alor mei, reacțiile au fost previzibile:

— Ești nebună! Cine o să te ajute? Cine o să-i fie tată copilului? Ce-o să spunem vecinilor?

Am tăcut. Nu mai aveam energie pentru certuri. Mi-am mutat atenția spre viața care creștea în mine.

Sarcina nu a fost ușoară. Am avut complicații și am stat mult prin spitale. Într-o noapte, când credeam că pierd totul, Vlad a venit la mine cu o pungă de portocale și mi-a spus:

— Orice-ar fi, nu ești singură.

Când s-a născut fetița mea, Ana-Maria, am simțit că lumea întreagă se oprește pentru o secundă. Era micuță și fragilă, dar avea ochii mei și zâmbetul lui Vlad.

Primele luni au fost un haos de scutece, nopți nedormite și vizite rare din partea familiei. Mama a venit abia după două luni să o vadă pe Ana-Maria. A plâns când a ținut-o în brațe.

— Poate n-am înțeles eu ce-i fericirea ta… a șoptit ea.

Tata încă nu vorbește cu mine despre asta. Bunica s-a stins la scurt timp după naștere, dar înainte să plece mi-a spus:

— Să fii mamă e cel mai greu și cel mai frumos lucru din lume.

Acum Ana-Maria are doi ani și aleargă prin parc râzând cu gura până la urechi. Eu sunt obosită, uneori speriată, dar niciodată nu m-am simțit mai vie sau mai întreagă.

Mă uit la ea și mă întreb: oare câte femei trăiesc cu dorințe ascunse doar pentru că societatea le spune cum ar trebui să fie fericirea lor? Dacă ai putea alege fără teamă de judecata celorlalți, ce ai face cu adevărat pentru tine?