Casa dintre noi: Povestea unei mame şi a fiului ei

— Nu pot să cred că vrei să faci asta, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei pe care o zugrăvisem cu mâinile mele acum doar doi ani.

Radu stătea în picioare, cu privirea în pământ, iar Irina, nora mea, îşi ţinea braţele încrucişate la piept, cu o expresie de neclintit. Era sâmbătă după-amiază şi lumina blândă a toamnei pătrundea prin geamurile curate. În aer plutea miros de plăcintă cu mere, dar nimeni nu mai avea poftă de nimic.

— Mama, nu e aşa simplu… Irina crede că ar fi mai bine să vindem casa şi să ne mutăm într-un apartament mai aproape de oraş. Ştii şi tu cât de greu e cu naveta…

M-am uitat la el ca şi cum nu-l mai recunoşteam. Radu, băiatul meu cel blând, pentru care am făcut atâtea sacrificii. Îmi amintesc cum, pe când avea doar cinci ani, mi-am promis că va avea un viitor mai bun decât am avut eu. Am început să lucrez la două slujbe — dimineaţa la brutărie, după-amiaza la croitorie — doar ca să pot pune bani deoparte pentru el. Ani la rând am strâns fiecare leu, am renunţat la vacanţe, la haine noi, la orice bucurie personală.

Când Radu a terminat facultatea şi s-a căsătorit cu Irina, le-am dăruit casa bunicilor mei din satul de lângă Ploieşti. Am renovat-o împreună cu el: am schimbat acoperişul, am pus geamuri termopan, am cumpărat mobilă nouă. Am ales fiecare perdea cu grijă, fiecare covor. Era casa visurilor mele pentru el.

— Dar aici e tot ce avem! am spus cu voce stinsă. Aici ai crescut, aici ai făcut primii paşi…

Irina a ridicat din umeri.

— Nu vreau să te superi pe noi, dar nu ne mai regăsim aici. E prea departe de serviciu, de grădiniţa lui Vlad. Şi oricum… casa asta nu e a noastră cu adevărat. E a ta.

Am simţit cum mă loveşte fiecare cuvânt ca o palmă peste faţă. M-am aşezat pe marginea canapelei şi am privit covorul persan pe care îl cumpărasem din banii primiţi la nuntă. M-am gândit la toate serile în care coseam la lumina veiozei, la toate dimineţile în care mă trezeam înainte de răsărit ca să ajung la brutărie.

— Dacă vindeţi casa… unde o să mă duc eu? am întrebat încet.

Radu a oftat adânc.

— Mama, nu te dăm afară! Poţi să stai cu noi cât vrei. Sau… poate găsim ceva aproape pentru tine. Dar trebuie să înţelegi că viaţa noastră e aici, nu putem trăi doar din amintiri.

Irina s-a apropiat şi mi-a pus o mână pe umăr.

— Nu vrem să te rănim. Dar trebuie să ne gândim şi la viitorul nostru. Avem nevoie de bani pentru un nou început.

Am simţit cum mi se strânge inima. Toată viaţa mea fusese despre viitorul lor. Acum, când credeam că pot respira uşurată, că pot să-mi văd nepotul crescând în casa pe care am construit-o cu atâta trudă, totul se destrăma.

În zilele următoare, tăcerea s-a aşternut între noi ca o ceaţă groasă. Radu venea acasă târziu, Irina îşi găsea mereu ceva de făcut prin curte sau în sat. Vlad mă întreba uneori de ce sunt tristă şi îi zâmbeam forţat.

Într-o seară, l-am găsit pe Radu în bucătărie, privind pe geam la ploaia care bătea în streaşină.

— Ţi-ai pierdut răbdarea cu mine? l-am întrebat încet.

S-a întors spre mine cu ochii umezi.

— Nu, mamă… dar simt că nu mai pot face nimic corect. Irina mă presează să vindem, tu eşti supărată… Parcă nu mai sunt copilul tău.

M-am apropiat şi i-am luat mâinile între ale mele.

— Eşti copilul meu mereu. Dar doare… doare să văd cum tot ce am construit se risipeşte aşa uşor.

A doua zi dimineaţă am găsit pe masă un anunţ imobiliar decupat din ziar. Irina îl lăsase acolo intenţionat. „Cumpăr casă veche sau teren în zona rurală. Plată cash.” M-am simţit ca un obiect de vânzare.

În sat au început să circule zvonuri: „Casa lui Radu se vinde!” Vecina mea, tanti Maria, m-a întrebat într-o zi:

— Ce faci dacă pleacă toţi? Rămâi singură?

Nu ştiam ce să-i răspund. În fiecare noapte mă întorceam pe o parte şi pe alta în patul meu vechi şi mă întrebam dacă nu cumva greşisem undeva. Poate că ar fi trebuit să păstrez casa pentru mine. Poate că sacrificiile mele nu fuseseră apreciate niciodată cu adevărat.

Într-o duminică dimineaţă, după slujbă, l-am luat pe Vlad de mână şi l-am dus în grădină.

— Bunico, tu eşti tristă?

L-am privit în ochii lui mari şi sinceri.

— Da, puiule… dar uneori oamenii mari trebuie să facă alegeri grele.

El a zâmbit şi mi-a cules o floare galbenă din iarbă.

— S-o păstrezi mereu! Să nu uiţi că te iubesc!

Am plâns atunci pentru prima dată în faţa nepotului meu. Am plâns pentru toate visele pierdute şi pentru dragostea care nu se poate măsura în metri pătraţi sau bani.

Acum stau în camera mea şi privesc pereţii pe care i-am zugrăvit cu atâta speranţă. Mă întreb dacă dragostea de mamă poate fi vreodată răsplătită sau dacă sacrificiul e doar un drum cu sens unic.

Oare merită să renunţi la tot pentru copiii tăi? Sau ar trebui să ne păstrăm mereu o parte din suflet doar pentru noi?