Un nou început: Povestea lui Rareș, băiatul care a învățat să iubească din nou

— Nu te mai preface că plângi, Rareș! Nu impresionezi pe nimeni aici!
Vocea doamnei Lungu răsuna aspru în sala de mese a centrului de plasament din Ploiești. Aveam doar opt ani, dar deja învățasem că lacrimile nu aduc nimic bun. Mă uitam la farfuria cu supă rece și mă întrebam dacă mama chiar mă va lua vreodată acasă, așa cum promitea la fiecare vizită scurtă, înainte să dispară iar luni întregi.

În fiecare seară, când lumina slabă a becului se strecura printre gratiile ferestrei, îmi imaginam o familie. O mamă care să mă strângă în brațe fără să se grăbească, un tată care să mă învețe să merg pe bicicletă. Dar realitatea era alta: copii care urlau noaptea de frică, educatori obosiți și promisiuni goale. Prietenul meu cel mai bun era un ursuleț de pluș cu o ureche lipsă, pe care îl ascundeam sub pernă ca să nu mi-l fure ceilalți băieți.

Într-o zi de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare, am fost chemat la biroul directoarei. Am intrat cu inima cât un purice. Pe scaun stăteau doi oameni necunoscuți: o femeie cu ochi calzi și un bărbat care mi-a zâmbit timid. — Bună, Rareș! Eu sunt Irina și el e soțul meu, Mihai. Am vrea să te cunoaștem, dacă vrei și tu.

Nu am răspuns. M-am uitat la pantofii mei rupți și am așteptat să treacă momentul. Știam deja cum merge: vin oameni, te întreabă ce-ți place, promit că revin și apoi dispar. Dar Irina nu s-a grăbit. Mi-a povestit despre pisica lor, despre cum îi place să gătească prăjituri și despre copilăria ei la țară. Mihai mi-a spus că știe să repare biciclete și că are o colecție de timbre. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că cineva chiar mă vede.

Au urmat luni de vizite. Întâi la centru, apoi la ei acasă, într-un apartament mic din cartierul Nord. Mirosea a cafea și a pâine prăjită. Am dormit prima dată într-un pat doar al meu, cu lenjerie curată și o lampă micuță pe noptieră. Irina m-a întrebat într-o seară dacă vreau să rămân cu ei pentru totdeauna. Am plâns atunci cum nu mai plânsesem niciodată.

Dar începuturile nu sunt niciodată ușoare. În primele luni, orice ceartă măruntă mă făcea să cred că mă vor da înapoi. Odată am spart o cană și am fugit sub masă, tremurând. Mihai s-a aplecat lângă mine și mi-a spus încet: — Rareș, nu cana contează. Contezi tu. Nu pleci nicăieri.

La școală, copiii râdeau de mine că nu știam să joc fotbal sau că aveam haine vechi. Într-o zi, Vlad, un coleg mai mare, mi-a smuls ghiozdanul și l-a aruncat în noroi. Am venit acasă plângând și am urlat la Irina: — De ce m-ați luat? Nu sunt bun de nimic! Ea m-a strâns tare în brațe și mi-a șoptit: — Ești copilul nostru. Și nimeni nu are dreptul să-ți spună altceva.

Au fost luni grele, pline de coșmaruri și frici vechi care nu voiau să plece. Dar încet-încet, am început să cred că poate merit iubire. Mihai m-a dus la pescuit pe malul Teleajenului și mi-a arătat cum să leg cârligele. Irina m-a învățat să fac clătite și m-a lăsat să aleg ce culoare să vopsim camera mea.

Într-o zi de vară, la aniversarea mea de zece ani, am primit o bicicletă roșie. Am pedalat prin parc cu Mihai alergând după mine și Irina făcând poze cu telefonul. Pentru prima dată am simțit că aparțin undeva.

Dar trecutul nu dispare ușor. Într-o seară, mama biologică a venit la poarta blocului. M-am ascuns după Irina, tremurând. Femeia aceea avea ochii mei, dar nu mai era mama pe care o visam noaptea. A plâns și mi-a spus că îi pare rău, dar eu nu am putut să-i răspund nimic. După ce a plecat, Irina m-a ținut în brațe mult timp fără să spunem nimic.

Anii au trecut și rănile s-au mai vindecat. Am început să aduc prieteni acasă, să râd fără teamă și să spun „mamă” fără să mă simt vinovat. Irina și Mihai au fost acolo la fiecare serbare, la fiecare notă proastă sau bună, la fiecare vis urât din care mă trezeam plângând.

Astăzi sunt adolescent și încă port cu mine cicatricile copilului abandonat. Dar știu acum că dragostea nu se cerșește — se oferă și se primește cu inima deschisă.

Mă întreb uneori: câți copii ca mine mai așteaptă încă o familie? Câți dintre noi au curajul să creadă din nou în iubire?