Rugăciunea care mi-a salvat sufletul: Povestea unei nopți fără sfârșit

— Nu pleca, te rog! Nu mă lăsa singur cu copiii! vocea Irinei tremura, iar ochii ei mari, verzi, mă priveau cu disperare de pe patul din dormitor. Era trecut de miezul nopții, iar eu încercam să-i pun o compresă rece pe frunte. Febra nu scădea deloc, iar mâinile ei erau reci ca gheața.

— Irina, trebuie să mergem la spital. Nu mai pot să stau așa, nu mai știu ce să fac! am spus aproape țipând, cu lacrimi în ochi. Copiii dormeau în camera alăturată, dar liniștea casei era spartă de respirația grea a soției mele.

Nu știu cum am reușit să o îmbrac și să o duc la mașină. Am condus ca un nebun prin străzile pustii ale Bucureștiului, cu inima bătându-mi în piept ca un ciocan. În minte îmi răsunau doar două cuvinte: „Doamne, ajută-mă!”

La camera de gardă, totul s-a derulat ca într-un vis urât. Medicul de gardă, domnul Drăghici, m-a privit grav:

— Soția dumneavoastră are nevoie urgentă de investigații. Vă rog să așteptați afară.

Am rămas singur pe holul rece, cu palmele transpirate și gândurile răvășite. M-am așezat pe o bancă și am început să mă rog în șoaptă. Nu mai făcusem asta de ani buni. Credința mea fusese mereu undeva la marginea vieții mele, ca o haină veche uitată în dulap. Dar în noaptea aceea, nu aveam altceva la care să mă agăț.

„Doamne, nu-mi lua soția! Copiii au nevoie de ea! Eu am nevoie de ea!”

Minutele s-au transformat în ore. Am sunat-o pe mama Irinei, pe sora mea, pe prietenul meu cel mai bun, Radu. Toți mi-au spus același lucru: „Roagă-te! Fii tare!” Dar cum să fii tare când vezi cum totul se destramă sub ochii tăi?

La ora patru dimineața, doctorul a ieșit din salon:

— Situația e gravă. Are o infecție severă la rinichi. Va rămâne internată. Vă rog să mergeți acasă și să vă odihniți.

Am simțit că pământul mi se surpă sub picioare. Cum să plec acasă? Cum să le spun copiilor că mama lor nu vine azi?

Am ajuns acasă pe la cinci dimineața. Am intrat încet în camera copiilor. Maria, fetița noastră de șapte ani, s-a trezit și m-a întrebat somnoroasă:

— Tati, unde e mami?

Am înghițit în sec și i-am zâmbit forțat:

— E la spital, iubita mea. Dar se va face bine.

Nu știam dacă spun adevărul sau doar încercam să mă mint pe mine însumi.

Zilele care au urmat au fost un coșmar continuu. Îmi împărțeam timpul între spital și casă. Încercam să fiu puternic pentru copii, dar noaptea mă prăbușeam în genunchi lângă patul gol al Irinei și mă rugam cu disperare:

„Doamne, dacă exiști cu adevărat, fă o minune! Dă-i Irinei putere să lupte!”

Într-o seară, când am ajuns la spital, am găsit-o pe Irina palidă și slăbită. M-a privit cu ochii plini de lacrimi:

— Mi-e frică, Vlad… Mi-e atât de frică!

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în palmele mele:

— Nu ești singură. Sunt aici. Și Dumnezeu e cu noi.

Nu știu de unde am avut curajul să spun asta. Poate pentru că simțeam că nu mai pot lupta singur.

În acele zile am descoperit cât de mult contează oamenii din jurul tău. Vecina noastră, tanti Lenuța, venea zilnic cu o ciorbă caldă pentru copii. Sora Irinei stătea cu ei când eu eram la spital. Prietenii mei mă sunau și mă încurajau să nu renunț la speranță.

Dar cel mai mult m-a ajutat rugăciunea. În fiecare seară aprindeam o lumânare și citeam din Psaltire. Nu știu dacă Dumnezeu m-a ascultat sau dacă doar eu aveam nevoie să cred că nu sunt singur în lupta asta.

După două săptămâni de spitalizare, doctorul Drăghici mi-a dat vestea cea mare:

— Irina răspunde bine la tratament. Dacă totul merge bine, peste câteva zile va putea merge acasă.

Am izbucnit în plâns ca un copil. Am alergat acasă și le-am spus copiilor că mama lor vine curând acasă. Maria a sărit în brațele mele și m-a întrebat:

— Tati, ai vorbit cu Dumnezeu?

Am zâmbit printre lacrimi:

— Da, iubita mea. Și cred că m-a ascultat.

Când Irina a intrat pe ușă, slăbită dar zâmbitoare, am simțit că viața noastră începe din nou. Ne-am îmbrățișat toți patru și am plâns împreună.

Au trecut luni de atunci. Irina încă merge la controale medicale și are zile când oboseala o doboară. Dar suntem împreună și asta contează cel mai mult.

Uneori mă întreb: dacă nu ar fi fost credința și rugăciunea, aș fi avut puterea să trec peste toate? Oare câți dintre noi își dau seama cât de important e să nu fii singur atunci când viața te pune la încercare?