Rugăciunea care m-a ținut în picioare: Povestea mea despre credință, familie și supraviețuire

— Nu mai ai ce căuta aici, Irina! Ai auzit? Casa asta nu e a ta!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu poze de familie. Mă uitam la ea, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Era a treia zi de când soțul meu, Radu, plecase cu serviciul în Germania și parcă tot universul meu se prăbușea.

— Mariana, vă rog… Nu vreau scandal. E casa noastră, a mea și a lui Radu. Nu puteți să mă dați afară…

— Ba pot! E casa băiatului meu! Tu n-ai adus nimic aici! Ai venit doar cu o valiză și pretenții!

Mi-am mușcat buza de jos. Îmi venea să țip, să plâng, să fug. Dar nu puteam. Aveam o fetiță de patru ani care dormea în camera alăturată. Nu voiam să o trezesc cu țipetele noastre. În acea noapte, după ce Mariana a trântit ușa camerei ei, m-am prăbușit pe covor și am început să plâng în șoaptă. Am luat icoana mică de pe noptieră și am început să mă rog. „Doamne, dă-mi putere să nu cedez. Ajută-mă să-mi păstrez familia.”

Nu am crescut într-o familie religioasă. Mama mea, Elena, era profesoară de matematică și mereu spunea că problemele se rezolvă cu mintea limpede, nu cu rugăciuni. Dar în acea noapte, mintea mea era un haos. Singura alinare era să vorbesc cu Dumnezeu. Am adormit cu lacrimile pe obraz și cu rugăciunea pe buze.

A doua zi dimineață, Mariana m-a întâmpinat în bucătărie cu o privire rece.
— Să nu te gândești că o să stai aici până vine Radu! Azi îți faci bagajele!

— Nu plec nicăieri fără Radu acasă! i-am răspuns cu voce tremurată.

A început să râdă batjocoritor.
— O să vezi tu! O să-i spun eu lui Radu cine ești cu adevărat!

În acele zile, fiecare oră era o luptă. Mariana îmi ascundea cheile de la dulapuri, îmi arunca hainele pe jos, făcea glume răutăcioase la telefon cu rudele ei despre „norocul” pe care l-a avut fiul ei cu mine. Îmi era rușine să-i spun lui Radu ce se întâmplă. El era singurul care mă apăra mereu în fața ei, dar acum era departe și nu voiam să-l îngrijorez.

Într-o seară, după ce am culcat-o pe Ana-Maria, fetița noastră, am ieșit pe balcon și am sunat-o pe mama.
— Mamă, nu mai pot… Simt că mă sufoc aici…

Mama a oftat la capătul firului.
— Irina, ai răbdare. Nu te coborî la nivelul ei. Roagă-te și fii tare pentru Ana-Maria. O să treacă și asta.

Am închis telefonul și am început din nou să mă rog. Era singurul lucru care mă liniștea. În fiecare dimineață citeam Psalmii și simțeam că Dumnezeu e singurul care mă vede și mă aude cu adevărat.

Într-o zi, Mariana a venit cu două femei de la biserică.
— Uitați-vă la ea! Asta e nora mea! Nici nu știe să facă o ciorbă ca lumea!

Femeile s-au uitat la mine cu milă și una dintre ele mi-a șoptit:
— Să nu-ți pierzi credința, fată dragă. Dumnezeu vede tot.

Cuvintele acelea mi-au dat curaj. Am început să merg la biserică duminica dimineața, chiar dacă Mariana bombănea că „iar pierd timpul”. Preotul parohiei noastre, părintele Ilie, mi-a spus într-o zi:
— Irina, uneori Dumnezeu ne pune la încercare ca să ne arate cât suntem de puternici. Nu te lăsa doborâtă.

Au trecut două săptămâni până când Radu s-a întors acasă. Când a intrat pe ușă și a văzut atmosfera tensionată, a știut imediat că ceva nu e în regulă.
— Ce s-a întâmplat aici?

Mariana a început să plângă teatral:
— Băiete, femeia asta vrea să mă dea afară din casa ta! M-a umilit!

Radu s-a uitat la mine. Eu nu mai aveam putere nici să plâng.
— Mamă… destul! Casa asta e a familiei mele! Dacă nu poți respecta soția mea și liniștea copilului nostru, te rog frumos să pleci tu!

Mariana a rămas fără cuvinte. A doua zi dimineață și-a făcut bagajele și a plecat la sora ei din Ploiești.

După ce am rămas singuri, Radu m-a luat în brațe.
— De ce nu mi-ai spus nimic?

— N-am vrut să te îngrijorez… Am crezut că pot duce totul singură…

— Data viitoare spune-mi orice! Suntem o echipă!

Am plâns în brațele lui ca un copil. În acele clipe am simțit că rugăciunile mele au fost ascultate. Nu știu dacă Dumnezeu mi-a dat exact ce am cerut sau doar puterea de a rezista până la capăt.

Astăzi, când mă uit în urmă, încă mă întreb: câte femei trăiesc astfel de drame în tăcere? Câte dintre noi găsim curajul să ne ridicăm vocea sau măcar privirea? Poate că nu există rețete pentru liniștea în familie, dar credința și rugăciunea chiar pot fi scutul nostru atunci când totul pare pierdut.