Între așteptări și realitate: Povestea unei mame care s-a întors acasă cu bebelușul într-o lume nepregătită

— Lucian, unde e pătuțul? Unde sunt scutecele? Am nevoie de șervețele umede, repede! am strigat din prag, cu Mara în brațe, încă tremurând după cele trei zile de spital și orele nesfârșite de travaliu. În loc să văd camera primitoare pe care o visam, am găsit un haos: haine aruncate peste tot, cutii nedesfăcute, nici urmă de biberoane sau de pătuțul pe care îl comandasem împreună. Lucian stătea pe canapea, cu ochii pierduți în ecranul telefonului, ca și cum lumea nu se schimbase deloc.

— N-am apucat… am avut mult de lucru… și mama ta a zis că vine ea să te ajute, a murmurat el, fără să mă privească. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras preșul de sub picioare. Toate discuțiile noastre despre cum vom fi o echipă, toate promisiunile lui că „se ocupă el”, s-au risipit într-o clipă.

Am lăsat geanta jos și am început să plâng. Nu pentru că nu aveam scutece la îndemână, ci pentru că m-am simțit singură într-un moment în care aveam cea mai mare nevoie de sprijin. Mara plângea și ea, iar eu nu știam dacă să o liniștesc sau să mă liniștesc pe mine.

— Lucian, te rog… fă ceva! Nu pot să fac totul singură! am izbucnit printre lacrimi.

El s-a ridicat încet, parcă rușinat, și a început să caute prin cutii. Am găsit un pachet de scutece rătăcit, dar nici urmă de șervețele sau biberoane sterilizate. Am sunat-o pe mama, care a venit într-o oră cu tot ce trebuia. În timp ce ea mă ajuta să schimb copilul și să pun ordine în cameră, Lucian s-a retras pe balcon. L-am văzut fumând nervos, evitând privirea mea.

În zilele următoare, totul a devenit un dans al frustrării. Eu eram epuizată, Mara plângea mult, iar Lucian părea tot mai absent. Îl vedeam cum se furișează la serviciu mai devreme decât era nevoie și se întoarce târziu. Când îl întrebam dacă vrea să țină copilul sau să mă ajute la baie, îmi răspundea mereu:

— Nu mă pricep… mai bine te ocupi tu.

Într-o seară, după ce Mara adormise greu, am izbucnit:

— Lucian, nu pot să fac asta singură! Nu e doar copilul meu! Unde e omul pe care l-am ales să-mi fie alături?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Mi-e frică. Nu știu ce să fac cu ea. Mi-e teamă că o să greșesc.

Am simțit un val de furie și compasiune în același timp. Știam că nu e ușor nici pentru el, dar eu eram cea care nu dormea nopți la rând, care plângea în baie ca să nu mă vadă nimeni.

Mama încerca să mă susțină cum putea: gătea, făcea curat, dar uneori simțeam că mă judecă pentru că nu sunt „o mamă perfectă”.

— Pe vremea mea nu exista atâta dramă! Femeile n-aveau atâtea pretenții de la bărbați! îmi spunea ea într-o zi.

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una în care femeia trebuie să le facă pe toate și una în care visam la parteneriat adevărat.

Într-o noapte, când Mara avea febră și nu știam ce să fac, l-am trezit pe Lucian cu hotărâre:

— Acum trebuie să fii aici! Nu mai pot singură!

A stat lângă mine toată noaptea. A ținut-o în brațe când eu nu mai aveam putere. A doua zi dimineață mi-a spus:

— Îmi pare rău că te-am lăsat singură. Nici eu nu știu cum să fiu tată… Dar vreau să încerc.

Am început să vorbim mai mult despre ce simțim fiecare. Am mers împreună la consiliere de cuplu la policlinica din cartier — nu a fost ușor să recunoaștem că avem nevoie de ajutor. Dar acolo am aflat că nu suntem singurii care trec prin asta.

Încet-încet, Lucian a început să se implice: schimba scutece stângaci, dar cu dragoste; mergea la cumpărături cu lista făcută de mine; uneori adormea cu Mara pe piept și zâmbea timid când mă vedea privindu-i.

Nu suntem perfecți. Încă avem certuri și momente grele. Dar am învățat că e normal să ceri ajutor și că nu trebuie să fii „super-mamă” sau „super-tată” din prima zi.

Mă întreb uneori: câte femei din România trec prin asta în tăcere? Câți bărbați fug de responsabilitate pentru că le e frică? Oare când vom învăța să fim o echipă adevărată?

Poate povestea mea îi va face pe alții să vorbească deschis despre greutățile începutului de drum în trei.