Ultima zi de vară a lui Vlad

— Nu vreau să mă duc la spital azi, mami! Nu mai vreau să fiu închis acolo, să mă doară totul și să mă întrebe toți dacă mă simt bine, când eu știu că nu o să fiu niciodată bine!
Vocea mea a răsunat spart în bucătăria mică, printre mirosul de ceai de tei și sunetul ploii care bătea în geam. Mama s-a oprit din tăiatul pâinii și m-a privit cu ochii ei obosiți, dar blânzi.
— Vlad, știi că trebuie să mergem. Doctorul Popescu vrea să vadă cum te simți după tratament.
— Dar nu mă simt! Nu mai simt nimic!
Am izbucnit în plâns, iar mama a venit lângă mine și m-a strâns la piept. Simțeam cum îi tremură mâinile.
— Vlad, te rog… pentru mine.
Am oftat și am dat din cap. Nu puteam să-i spun nu. Nu după câte nopți a stat trează lângă patul meu, câte rugăciuni a spus în șoaptă când credea că dorm.

De când am fost diagnosticat cu cardiomiopatie restrictivă, viața mea s-a schimbat. Nu mai mergeam la școală decât rar, când aveam zile mai bune. Colegii mă uitaseră, cred. Doar Irina, învățătoarea mea, îmi trimitea uneori mesaje cu poze din clasă. Dar într-o zi, ceva s-a schimbat.

Era început de vară și soarele încălzea asfaltul din fața blocului. Stăteam pe bancă, cu cartea preferată în brațe, când am auzit pași ușori pe alee.

— Vlad?
Am ridicat privirea. Era Ana, colega mea de bancă din clasa a II-a. Avea părul prins în două codițe și ținea în mână o pungă cu bomboane.

— Bună… Ce faci aici singur?
— Nimic… citesc.
— Pot să stau cu tine?
Am dat din cap. S-a așezat lângă mine și mi-a întins o bomboană.

— Știi… mi-e dor de tine la școală. Fără tine, nimeni nu mai râde la glumele mele proaste.

Am zâmbit timid.

— Și mie mi-e dor de voi.

A tăcut puțin, apoi a spus:

— Vrei să mergem azi la cofetărie? Mama mi-a dat bani și a zis că pot să invit pe cineva special.

M-am uitat la ea mirat.

— Pe mine?

— Da! Pe tine!
A râs și m-a tras de mână. Am simțit pentru prima dată după mult timp că nu sunt doar „băiatul bolnav”.

Am intrat în casă alergând (cât puteam eu alerga). Mama era la telefon cu tata.

— Mami! Pot să merg cu Ana la cofetărie?

Mama s-a uitat la mine lung, apoi la Ana care stătea timid în ușă.

— Vlad, nu cred că e o idee bună… Știi că obosești repede…

Ana a intervenit:

— Doamnă, promit că avem grijă! Ne întoarcem repede!

Mama a oftat și m-a privit cu ochii umezi.

— Bine… dar să nu stați mult!

Am ieșit pe ușă cu inima bătându-mi nebunește (la propriu și la figurat). Pe drum, Ana mi-a povestit despre concursul de desen pe care l-a câștigat și despre cum toți colegii întreabă de mine.

La cofetărie mirosea a frișcă și vanilie. Ana a comandat două prăjituri cu ciocolată și două sucuri. Am râs, am povestit și pentru câteva ore am uitat de boală, de doctori, de tot ce era greu.

La un moment dat, Ana s-a uitat serios la mine:

— Vlad… Ție ți-e frică?

M-am blocat.

— De ce?

— De… ce se va întâmpla…

Am tăcut. Apoi am spus încet:

— Da. Mi-e frică să nu uit cum e să fii fericit. Mi-e frică să nu vă mai văd niciodată pe voi… pe mama… pe tata…

Ana mi-a luat mâna.

— Eu promit că n-o să te uit niciodată. Și dacă vrei, pot să vin zilnic la tine să-ți spun ce se întâmplă la școală.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi.

Când ne-am întors acasă, mama ne aștepta în prag. M-a luat în brațe fără să spună nimic. Seara, tata a venit mai devreme de la serviciu și m-a găsit desenând cu Ana pe covor.

— Vlad, ai avut o zi bună?

Am zâmbit larg:

— Cea mai bună!

În zilele următoare, Ana a venit aproape zilnic la mine. Îmi aducea teme, povești și râsete. Mama și tata au început să zâmbească mai des. Parcă boala nu mai era atât de grea când aveam prieteni aproape.

Dar într-o noapte am făcut febră mare. Mama m-a dus de urgență la spital. Doctorul Popescu a venit imediat.

— Vlad e puternic, dar trebuie să fim realiști…
L-am auzit vorbind cu părinții mei pe hol. Am închis ochii strâns ca să nu plâng.

După câteva zile m-am întors acasă, dar eram mai slăbit ca niciodată. Ana venea în continuare și îmi citea povești sau îmi desena fluturi pe ghipsul de la mână.

Într-o după-amiază, am întrebat-o:

— Ana… dacă eu n-o să mai fiu aici… tu o să fii bine?

A tăcut mult timp.

— N-o să fie la fel fără tine. Dar o să-ți scriu scrisori și o să le pun sub perna ta, ca să le citești oriunde ai fi.

Am plâns amândoi atunci.

Ultima zi de vară a venit prea repede. Stăteam pe bancă în fața blocului, cu Ana lângă mine și părinții mei privind de la fereastră. Soarele apunea încet peste orașul nostru mic din Moldova.

Am strâns mâna Anei și am șoptit:

— Mulțumesc că ai fost prietena mea.

Ea mi-a zâmbit printre lacrimi:

— Tu m-ai învățat ce înseamnă curajul.

Acum scriu aceste rânduri din patul meu, cu inima obosită dar plină de iubire. Poate că viața mea va fi scurtă, dar a fost plină datorită unei zile simple petrecute cu cineva care m-a văzut dincolo de boală.

Oare cât valorează o zi fericită atunci când știi că timpul tău e numărat? Și dacă fiecare dintre noi ar trăi ca și cum fiecare zi ar fi ultima — oare lumea n-ar fi mai bună?